Matei Brunul

  Polirom, colecția Fiction Ltd, 2011

Nu pot decât să mă bucur de inițiativa câtorva edituri românești de a pune la dispoziția cititorilor e-bookuri. Nu sunt o fană înfocată a lor pentru că nu mă pot desprinde de cărțile clasice, dar îmi convine de minune să plătesc mai puțin pentru același text. Iar în cazul lui Matei Brunul, am ales să cumpăr e-bookul pentru că puteam să-l am pe loc, cu câteva zile înainte ca romanul să apară în librării. Bravo, Polirom, sunt mândră de tine 🙂

De când a scris Lucian pe blog că lucrează la un nou roman, am știut că o să-l citesc de cum apare și bine am făcut. Nu țin minte să fi spus despre ce e vorba în carte, iar dacă a spus, atunci cu atât mai bine că am o memorie proastă, dar am citit cartea fără să știu la ce să mă aștept și fiecare pagină a fost plină de surprize, am reușit să mă sincronizez cumva cu povestea și am intrat în ritmul ei.

Cu cât citesc mai multe cărți despre comunism, cu atât nu mă mai miră absurditatea regimului. În schimb, indignarea și revolta îmi sunt la fel de puternice, ba uneori mă sperii pe mine însămi de cât de înverșunată sunt în a ponegri regimul acela.

Căci în Matei Brunul tocmai despre asta e vorba: de regimul care prin absurditatea și imbecilitatea sa distruge viața unui om. Acțiunea romanului e împărțită pe două planuri temporale: unul înainte ca Matei să-și piardă memoria și cel de-al doilea în care tovarășul Bojin, la ordinele partidului, încearcă să facă din săracul om fără memorie un cetățean-model al socialismului.

Matei Bruno, care a imigrat în Italia cu părinții prin ’40, e păpușar. A refuzat să intre în afacera familiei și a făcut ce a vrut: a terminat facultatea de actorie, iar apoi a descoperit marionetele. Părinții se văd nevoiți să-l lase să-și urmeze visul și îl ajută să-și găsească de muncă la Teatrul de Păpuși din București. Evident, totul se schimbă odată cu abdicarea regelui, iar Matei ajunge să fie arestat. Este torturat ca să recunoască o vină pe care nu o avea, judecat și condamnat, trimis la Canal – totul parcă e desprins din realiatea absurdă și îngrozitoare a acelor ani.

Matei Brunul este cel care iese din închisoare și care nu-și amintește nimic din ultimii 20 de ani. Este Omul Nou. Nu ai cum să-l judeci pe bietul om care nu știe bine cine e, de unde vine, ce a pățit, ce e cu lumea în care s-a trezit. E ca o cocă în mâinile partidului. Fac ce vor cu el, din el.

Era datoria pe care o simțea față de tovarășul Bojin, datoria față de partid, chiar dacă partidul nu căpătase nicicând o formă concretă, însă simțise de-atâtea ori intervenția lui, de la garsoniera în care stătea până la primul loc de muncă, ba chiar și înainte de momentele astea, iertarea partidului o simțise odată cu eliberarea din închisoare, unde ajunsese pentru o faptă de care nu-și mai amintea, n-avea cum să-și amintească, dar trebuia să fie una gravă, una măcar rușinoasă, de vreme ce tovarășul Bojin îi spusese că motivul arestării fusese unul politic. Nu era vorba nici măcar de datorie, era vorba despre dorința de răscumpărare. Trebuia să-și răscumpere greșelile, indiferent care fuseseră acestea, trebuia să și le răscumpere cu orice preț pentru a putea respira liber, fără povara vinii, în noua societate în care i se oferise, cu atâta bunăvoință, un loc.

Săracul Bruno! Din ce scria pe blog, lui Lucian îi era frică de reacția cititorilor odată parcursă prima jumătate a cărții. Eu sigur nu am ce să-i reproșez! Da, am sperat până la ultima pagină că un miracol se va întâmpla și Bruno își va da seama ce minciuni i-a turnat Bojin și mai ales de ce, dar știam că așa ceva nu se poate. Reeducarea a dat roade… Mi-a amintit de Winston din 1984, care și el e reeducat și ajunge să iubească partidul pe care odată îl ura.

Nu aș putea să-i găsesc un cusur cărții, nici dacă aș vrea. Pentru mine a fost un exemplu de carte perfect scrisă, de la început până la sfârșit. Nu am nici un reproș, numai vorbe de bine. Cinci zile am trăit în lumea lui Bruno și mi-a fost tare, tare greu să mă despart de el, deși știam că n-am cum să-l ajut. Dar de gândit la el, încă mă gândesc…

 

45 thoughts on “Matei Brunul

  1. Well, iar o să crezi că apăr comunismul (sau bolşevismul în variantă ceauşistă, nu utopia descrisă de Marx şi Engels), dar… dar… (1) totul este hearsay, (2) totul este caricaturizat sau uşor exagerat, (3) totul este o combinaţie de amintiri alterate, amintiri selective, şi ficţiune.

    Fireşte, beletristica este ficţiune, dar impresiile despre comunism construite de fabricaţiunile unor scriitori nu fac mai mult decât o legătură de usturoi chinezesc de la supermarket.

    Nu ştiu dacă peste 21 de ani nu te va mai mira absurditatea regimului de democratură haotic-mafiotă din 2011 sau, dimpotrivă, fiind la altă vârstă şi trăind eventual în vremuri de un alt fel de absurd (UE ne ajută, e incredibil de obtuză), vei avea nostalgii după vremurile astea. În orice caz, nu cred că poţi fi «înverșunată în a ponegri regimul», afară doar de cazul în care eşti conştientă că-i faci o nedreptate (eu subliniez în a ponegri componenta de a denigra; a defăima; a calomnia). Probabil că înfierezi, condamni, etc. acel regim.

    Acest Om Nou descris în carte este implauzibil, căci imposibil. Eşti liberă să crezi ce vrei, doar e ficţiune, dar astfel de oameni nu au existat, indiferent cât or fi fost unii de zdruncinaţi la bibilică.

  2. @ionuca – ’neaţa. ţi-am aşteptat reacţia la mb tocmai că văzusem că-l citeşti şi-mi doream, că tot ai pomenit de postarea mea, să aud părerea cuiva care a şi încheiat lectura. :) m-a bucurat. şi nu, nu eram îngrijorat de a doua parte a cărţii, ci de faptul că primisem reacţii de la cititori grăbiţi, pe prima jumatate, ceea ce deja mă trimitea spre diverse întrebări. dar… cred că şi eu am fost prea grăbit. timp este!
    @Béranger – mi-aş fi dorit mult să fiu destul de stăpîn pe mine şi să nu răspund comentariului tău. dar, după cum se vede, nu-s. însă nu vreau să-mi apăr cartea, nu de asta îţi răspund. ci pentru că m-am săturat să citesc păreri ferme, care nu lasă loc de dubii, din partea unor oameni care sînt totuşi în afara subiectului. în cazul tău, întrebarea e simplă: ai citit cartea? răspunsul pare a fi: nu. şi totuşi, deja eşti hotărît: personajul e „implauzibil”, avem o „fabricaţiune”, e ceva „caricaturizat şi exagerat”. poate-o fi şi-aşa, sînt oricînd gata să accept, dar avem nevoie, în jocul ăsta de-a afirmaţia şi negarea/acceptarea ei, de o bază comună. anume: să ştim amîndoi cartea. eu o ştiu cît de cît…

  3. @ldt: Recunosc, nu am citit-o. Am comentat pe baza microrecenziei Ionucăi.

    În acelaşi timp, sunt sictirit de insistenţa cu care prozatorii români contemporani (mă rog, sunt mai mulţi: prozatori, filosofi, tinichigii…) se încrâncenează să scrie şi să grăiască despre vremurile celea de tristă amintire. Întotdeauna când citesc ceva scris astăzi despre vremurile de acum 30 de ani găsesc aberaţii rezultate din memorie proastă şi dorinţă de exagerare. Nu ştiu dacă la 21 de ani de la moartea lui Hitler, germanii scriau tâmpenii despre perioada 39-45, dar cu siguranţă românii au un talent aparte.

    Repet, absolut NIMIC din ficţiunea scrisă astăzi despre anii aşa-zisului comunism nu este plauzibil. La basarabeni ar mai fi oarece credibilitate, dar şi acolo îl prefer pe Iulian Ciocan lui Vasile Ernu.

    În fine, vă voi citi opul mai încolo, promit. Dacă voi reuşi să trec de jumătate, căci de obicei mă enervează aşarnământul cu care toţi se întorc în Epoca de Aur ca să tricoteze fasole şi să împacheteze fum…

  4. Sînt nevoit să trec şi eu la „dvs.”, cu scuze pentru prima intervenţie mai neprotocolară. Ideea era că nu vreau să fac nici o afirmaţie despre valoarea cărţii mele – ar fi nepotrivit. Însă nici nu pot rămîne impasibil, cum i se cere prea des unui scriitor, atunci cînd despre o carte a lui se scrie, fie şi într-un comment, pe baza unor prejudecăţi.
    Un singur aspect mai trebuie menţionat: sînteţi „sictirit”, prea multe cărţi despre comunism şi prea „neplauzibile”, spuneţi. Aici am de explicat doar atît: în ultimii 20 de ani nu s-a mai scris, după ştiinţa mea, nici o carte DE FICŢIUNE avînd drept temă universul concentraţionar din anii ’50. Nu e vorba deci despre comunismul „de-acum 30 de ani”. Aşa încît îmi permit să sper că subiectul e nou, nicidecum tocit.
    În rest, sigur, aveţi toată libertatea să priviţi cum doriţi perioada. Eu voiam doar să nu-mi fie „analizată” şi să nu-mi fie trimisă într-o anume zonă cartea fără să fie citită. Vă mulţumesc.

  5. OK, OK, OK (cu vocea lui Joe Pesci as Leo Getz). Mă tem însă că neavând dvs. 90 de ani, ce ştiţi despre anii 50 este cu atât mai mult hearsay, cum ar zice neamţul. Anii aceia au fost într-adevăr îngrozitori…

    Pe de altă parte românii au tendinţa de a exagera chiar şi ceea ce li s-a întâmplat şi nu prea — dar n-aş vrea să vă spun ce cred eu despre obsesiile narcisist-paranoide şi obsesiv-compulsive ale Gherţei Miulăr…

    Dar fie, v-am scos eticheta lipită la repezeală, cu lipsa de profunzime cu care Outlook-ul categoriseşte orice mail de la un necunoscut drept Junk. Îmi voi găsi timp de lectură.

  6. @Béranger: 1. Când ai atâtea mărturii ale oamenilor care au fost în închisoare, la Canal, cărora le-au fost luate casele, care au fost închiși pe nedrept, care au fugit dincolo, nu poți să spui că totul este hearsay! E ca și cum ai spune că oamenii ăia au inventat totul! Nu poți să negi faptele! Ah, că unii își amintesc cu preponderență partea mai nasoală a lucrurilor, asta e altceva, dar nu e cazul în cartea asta. Știi foarte bine că cei care scriu astfel de cărți se documentează, nu scriu din burtă… Nu zice nimeni că a existat un Matei Brunul, dar au fost mii ca el care au ajuns nevinovați la Canal, care au suferit din cauza unui regim imbecil.

    2. Stai liniștit, că nu sunt așa de aiurită încât să cred că trăim în cele mai bune vremuri posibile, normal că multe lucruri mi se par aberante și la societatea din ziua de azi și la democrația asta condusă de moguli și foști comuniști, dar nu mi-e frică să spun asta. De bine, de rău, există anumite libertăți de care ne bucurăm, chiar dacă la capitolul justiție suntem varză…

    3. Chiar nu crezi în centrele de reeducare? Nu crezi că, fără a fi „zdruncinați la bibilică” au fost oameni care au crezut cu adevărat în ce le băga partidul pe gât? E ca și cum ai spune că cei din Securitate își făceau treaba și atât, lor chiar le părea rău de oamenii pe care-i nenoroceau, nu credeau că fac „ce trebuie”.

    Îmi pare rău, dar ăsta e un subiect pe care o să ne certăm și când o să avem 80 de ani 😛

    @ldt: mă bucur mult că ai ales să scrii despre așa ceva și mi-a plăcut mult cum ai dozat informațiile, cum ai structurat cartea. Mi-a fost greu să aleg care perioadă din viața lui Bruno mi-a plăcut mai mult – cea dinainte sau cea de după, dar până la urmă mai interesantă mi s-a părut ce de după. Oricum, Bruno și Vasilache sunt două personaje pe care nu o să le uit curând.

  7. Ionuca,

    Hearsay NU înseamnă că aşa ceva nu s-ar fi întâmplat, ci că tu nu ştii CUM a fost totul. Una e să trăieşti tu în acea epocă, şi alta e să asculţi poveşti narate după jumătate de secol. Nici măcar nazismul nu a fost studiat temeinic în privinţa lui «cum a fost posibil», «cum s-a instalat gradat şi cu ce grad de răspundere din partea fiecăruia», «cum a fost el trăit, în detaliu», ş.a.m.d. Bolşevismul a fost «analizat» total pompieristic după 1990, mi-e şi ruşine cu locuitorii părţii ăsteia de lume.

    Aşa-zisa reeducare a existat, dar nu a creat niciodată vreun Om Nou, care să fie recunoscător Partidului pentru că i-a lăsat dreptul să respire.

  8. Am citit comentariile… In Beranger am gasit ceva dintr-un Gica Contra (cu tot cu cacofonie). “Aşa-zisa reeducare a existat, dar nu a creat niciodată vreun Om Nou, care să fie recunoscător Partidului pentru că i-a lăsat dreptul să respire.” De unde stii? Ai fost acolo?

  9. Păi nu, Costi, probabil că dumneata ai fost acolo, ori oare ţi-a lăsat bunicul impresia că reeducarea a funcţionat în cazul domniei sale.

    Gică Contra e una, şi isteria românească post-decembristă, în care toţi se dau «experţi în comunism» (pe de o parte) şi «împuşcaţi în aripă» gen Gherţa Miulăr (pe de altă parte), e altceva.

  10. @Beranger
    Am impresia ca, daca nu era nicio isterie, tot ai fi fost nemultumit. Ca de ce nu e isterie. Nu cred ca te-am jignit vorbind despre Gica Contra. Ce faci tu amintind de bunicul meu (sa fie cel mort sau cel care inca mai traieste), ei, asta da isterie. Si pentru ca ai vorbit despre Omul Nou, pot doar sa-ti spun, cu certitudine, ca exista un Om Nou astazi, care fura si minte din recunostinta pentru un anumit partid. Ce simt eu azi e verificabil prin experienta personala. Tu cum poti sa spui ca asa-zisa reeducare nu a existat? Ce date ai? Dar mai bine nu-mi raspunde. Mai bine fa-ti timp pentru o lectura. Eventual “Matei Brunul”. Si, te rog, nu mai vorbi despre familie. Esti de prost gust.

  11. Costi, mă întreb dacă ştii să citeşti. N-am zis niciodată că aşa-zisa reeducare n-a existat, nu-mi atribui afirmaţii pe care nu le-am făcut. Am zis că nu a avut efectul scontat.

    Cât despre Omul Nou de astăzi (cel român, pedelist sau cu o altă înregimentare, sau, generic, cel european), asta e o cu totul altă mâncare de peşte.

  12. @beranger
    Te intrebam ce date ai. Tu ma intrebi daca stii sa citesc.
    Intr-adevar, am fost neatent in formulare, suficient pentru tine ca sa speculezi si sa te eschivezi. Raspunsurile tale, mai ales ascutimea lor, lasa de inteles multe, dar ma opresc aici. Sa fii sanatos!

  13. Intenţionasem s-o las baltă, căci pasionaţii de literatură se pare că ştiu istorie mai multă decât oricine altcineva (în special istoria bolşevismului), dar m-am răzgândit. O ultimă adăugire.

    În câteva reviste de istorie şi cu alte prilejuri, istoricii Acad. Florin Constantiniu, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu şi Acad. Dinu C. Giurescu au prezentat şi prezintă versiuni mult mai nuanţate ale istoriei.

    Mai nuanţate, zic, decât diatribele sforăitoare şi simplificatoare ale anticomuniştilor de profesie, fie ei scriitori sau filosofi aserviţi (gen Cărtărescu, Pleşu, Liiceanu, dar şi Cioroianu), fie fii pocăiţi de nomenclaturişti (gen Tismăneanu), fie madame isterice cărora li se pare că puţina persecuţie de care au suferit înainte de a le fi plătită emigrarea de către Republica Federală este mai importantă decât toate (Gherţa Miulăr).

    Desigur, puteţi să-i consideraţi pe cei patru menţionaţi de mine drept criptocomunişti nostalgici, naţionalişti mascaţi, ş.a.m.d. Eu remarc totuşi că aceştia nu neagă defel grozăviile care au avut loc, ci apără istoria: răul care s-a petrecut trebuie spus exact atât cât a avut loc, fără exagerări şi minciuni. (Cum am spus altundeva, nu faci nici un serviciu adevărului dacă afirmi că nazismul ar fi ucis 60 de milioane de evrei în loc de 6 milioane, care este cifra reală.) Istoria, viaţa, realitatea, toate acestea sunt infinit mai complexe şi mai nuanţate decât apar ele în caricaturizările superficiale de astăzi, fie că-i vorba de naraţiuni care se doresc mărturii gen memoir, fie că-i pură ficţiune tricotată pe un fundal istoric stalinist.

    Fireşte, nici eu nu sunt un specialist în domeniu, dar am tupeul să afirm că m-a preocupat problema mai mult decât pe majoritatea celor de vârsta mea (41) sau chiar mai în vârstă. La 12-13 ani, căutam să înţeleg diferenţa dintre teorie şi realitate în RSR, citeam reviste şi ziare “comuniste” din perioada de dinainte până în prezentul de atunci (1959-1983), chiar şi unele buletine Agerpess de uz intern din perioada războiului din Vietnam, citeam documente de partid şi încercam să înţeleg ce voia să spună Capitalul, mai menţionez că tata era refugiat din Basarabia în 1940, iar până în 1989 am făcut de toate: citit tot ce se putea la Biblioteca Franceză (aşa se numea pe atunci), ascultat cu regularitate BBC, Europa Liberă (de la vârsta de 10 ani), Vocea Americii, Deutsche Welle, Radio France Internationale, dar ocazional şi altele (chiar Radio Moscova, Tirana şi Beijing, dar şi pe elveţieni sau canadieni, undele scurte fiind Internetul pe atunci), am citit la Biblioteca Centrală de Stat şi la cea municipală Marx, Engels, Lenin, am încercat să înţeleg ce se putea înţelege folosind toate sursele posibile (să nu credeţi că Europa Liberă spunea 100% adevărul).

    Memoria nu este fidelă, nu poate fi, dar am amintiri foarte bogate începând cu vârsta de cca. 4 ani, deci să zicem 1974. Să ştiţi că ce regretă unii pensionari nu sunt odioşii ani 80, ci perioada de dinainte, să zicem între 1964 sau 1967 (dacă ignorăm decretul cu avorturile) şi 1980. Eu am mai prins un relativ belşug, iar Bucureştiul de dinaintea construcţiei metroului să ştiţi că era un oraş curat.

    Hearsay şi în ceea ce ştiu eu de la oameni mai în vârstă decât mine, dar sunt multe informaţii culese ATUNCI, nu acum, după zeci de ani. De aceea mă scârbesc simplificările celor de azi, de aceea nu pot să nu ignor unele exagerări mincinoase. Peste 20 de ani poate se vor scrie romane din care să reiasă că în anii 1980 umblau securişti pe stradă care să împuşte oamenii care stăteau la coadă la brânză! Orice este posibil în aceste părţi ale lumii…

    Experienţa regimului de tristă amintire parcă i-a tâmpit pe români. Nu le cer neapărat să înţeleagă tendinţele socialiste ale unor popoare occidentale (de la cele scandinave la francezi sau germani), şi nici pe cele anticapitaliste ale unor occidentali care altminteri nu au simpatii socialiste. Nu pot să nu remarc totuşi cum cei mai mulţi libertarieni sunt în fostul spaţiu sovietic (includ şi Europa Centrală şi de Est aici), după cum se poate observa că majoritatea românilor emigraţi în Statele Unite votează cu Republicanii. Ştiu că ipocrizia regimului de până în 1989 i-a făcut să fie circumspecţi când este vorba de binele celor mulţi, dar îmbrăţişarea fără limite a egoismului, a lipsei de empatie, a dorinţei de a face bani cât mai mulţi şi cu orice preţ, asta nu este un lucru normal. Înainte ca bolşevismul să fi învins vreundeva în lume, se spunea că nu poţi să nu visezi la un socialism utopic dacă ai 20 de ani, după cum nu poţi fi altfel decât un burghez responsabil după 30 de ani. Ei bine, tinerii de astăzi sunt de o lipsă de sensibilitate înfiorătoare, ei visează să devină miliardari încă de la vârsta de 6 ani!

    Şi, în plus, manualele de istorie sunt prost făcute, parţial mincinoase (altfel decât istoria lui Roller, istoria de astăzi este şi ea manipulată politic), iar propaganda pro-UE este şi ea băgată pe gât şi imposibil de combătut fără a cădea în dizgraţie — deşi UE este, pe calapodul URSS, dar mai nocivă decât epoca în care consilierii sovietici şi Comisarii Poporului făceau legea, un organ care ne spune ce legi trebuie să adoptăm şi ce legi nu avem voie să ne dorim, ce becuri nu avem voie să folosim, ce nivel de accize să aplicăm, ce taxe vamale să cerem celor din afara UE, ce limbaj politically correct să utilizăm, cât să coste pungile de plastic, ce plante medicinale avem voie să cumpărăm, iar acum, culmea incompetenţei, cică să oprim serviciile turistice all-inclusive, pe care până şi comunista Cubă le foloseşte, dar oligofrenii de la UE au impresia că all-inclusive înseamnă că absolut toate feliile de salam şi farfuriile de ciorbă sunt tăiate, respectiv puse pe masă de la bun început, iar dacă unii turişti nu le doresc, atunci acestea se aruncă!

    De la lagărul socialist la lagărul imbecilităţii europene a fost drum lung, şi foarte sinuos. Ne e frică să privim realitatea în faţă, gradul incredibil de corupţie şi distrugere morală la care a putut o naţiune membră a celor mai prestigioase cluburi (UE, NATO, în fapt lagăre de limitare a suveranităţii naţionale), aşa că ne plasăm acţiunea romanelor pe care le scriem în anii socialismului. O, da, mai scriem şi romane despre azi, dar sunt superficiale, de parcă ne-am teme de o cenzură (nu cenzura care ar tăia futaiurile, ci aceea care ar observa judecăţile de valoare, ori disperarea de care un Cioran nu ar fi fost capabil).

    Cum spunea cineva (şi ştii cine, Ionuca), literatura română contemporană să facă bine să mă convingă, pentru că simplul fapt că sunt român nu mă face s-o consider valoroasă. Nu se bucură de prezumţia de nevinovăţie, aş adăuga eu.

  14. @Béranger – citind ultimul comentariu – foarte bun, recunosc – nu-mi dau seama insa ce asteptari ai de la romanul lui ldt, cum anume sa te convinga decat prin instrumentele artistice ale fictiunii, si nu prin cele istorice, la care faci apel.
    de exemplu, nu putem sa ne revoltam ca m.cartarescu a facut dintr-o dacie “comunista” o orga cosmica.

  15. @Ionuca: ai inchis comentariile la postarea de azi, asa ca iti dau aici inca o veste buna: Ora de Cluj a publicat un interviu cu terorista :)

    @Beranger: vorbesti de stanga, dar constat ca sunt mai de stanga eu decat tine, eu care ma consider de centru, pentru ca pana la un punct sunt de stanga dar de la un punct incolo sunt de dreapta, pentru ca inima mi-e la locul ei in stanga dar… am peste 30 si am si minte :) , pentru ca imi trezesc aceeasi reactie alergica si Ernu & co de la CriticAtac si conservatorismul lui Patapievici.

    Dupa cum bine zici tu insuti, stanga era, la inceputurile ei prebolsevice, despre empatie, despre solidaritate cu cel oropsit. Te plangi de “îmbrăţişarea fără limite a egoismului, a lipsei de empatie”, de faptul ca “tinerii de astăzi sunt de o lipsă de sensibilitate înfiorătoare”, dar ce vad eu aici, in posturile si comentariile de pe blogul asta ? Vad o tanara sensibila, Ionuca, empatizand cu victimele, fie ca sunt victimele comunismului sau victimele mai departate temporal si geografic ale genocidului armean (la cartea lui Vosganian) sau, revenind in zilele noastre si la chestii mai marunte, cu luciat in incidentul blogosferic; si pe tine taindu-i elanul de empatie, pozitionandu-te sistematic contra victimelor, acuzandu-le ca sunt lacrimogene, prea sensibile, ca ar exagera etc. Si asta nu numai aici: am vazut ca si la tine pe blog (btw, pacat ca l-ai inchis – mai ales ca acum tumblr admite comentarii) te situai sistematic impotriva victimelor si de partea agresorilor, opresorilor: in Egipt tineai cu dictatorul impotriva demonstrantilor, in chestiunea Basarabiei tineai cu urs[s]ul, nu cu noi; tineai cu presedintele FMI impotriva cameristei (ce-i drept, acolo situatia era cam indoielnica) etc. etc. etc. Totdeauna cu cel tare, todeauna impotriva celui slab care o ia pe coaja… si tu ne vorbesti de stanga, de empatie, de sensibilitate ?

    In plus, vad ca, dupa judecata ta, daca victima zice ca agresorul i-a tras vreo 10 pumni in cap iar agresorul dovedeste ca i-a tras doar 7, se cheama ca victima e vinovata de minciuna, de impostura, de calomnie, de “victimizare” si agresorul e de fapt un mare nedreptatit.

    Si eu am sesizat si corectat, uneori, inexactitati, neverosimilitati in ceea ce s-a scris despre regimul comunist – de ex.:

    In ce priveste imaginea despre comunism, in detalii nu prea e conforma realitatii: anchetarea lui Ilie sr. e plasata, daca bine-mi amintesc, in ’62 – ori atunci deja regimul incepuse sa se inmoaie, se pregatea deja eliberarea detinutilor politici care va avea loc peste 2 ani, tratamentul din inchisori se mai imblanzise (li se proiectau chiar filme), nu te mai arestau una-doua (ar fi fost mai verosimil prin ’58-’59, cand s-au facut arestari masive) si mai ales nu ar fi ucis prin accident inscenat un om care nici macar nu era banuit de “uneltire contra ordinii sociale”…

    (vorbeam de o alta carte de fictiune: “Viata si faptele lui Ilie Cazane” de Razvan Radulescu)

    Dar una e sa corectezi cu calm inexactitatile si alta e sa explodezi si sa “corectezi” niste exagerari exagerand enorm tu insuti:

    Repet, absolut NIMIC din ficţiunea scrisă astăzi despre anii aşa-zisului comunism nu este plauzibil.

    Daca stii ceva logica matematica (si am impresia ca stii) iti dai seama ca e suficient ca intr-una singura dintre toate cartile de fictiune scrise azi despre comunism sa existe, chiar intr-un singur loc, ceva plauzibil ca afirmatia ta sa fie falsa. :P

    Cartea lui Lucian Dan Teodorovici nici eu nu am citit-o inca, dar intra pe blogul lui si ai sa vezi cat de scrupulos s-a documentat, poate chiar excesiv… a cautat pana si mersul trenurilor din anul ’59. Asta nu e o garantie absoluta pt rezultat dar e un indiciu solid ca merita sa-i dam o sansa (pana la proba contrarie).

  16. @A Reader: ai tu dreptate acolo unde ai dreptate. Pe de altă parte, solidaritatea cu cel slab, la nivel ideologic, nu se referă la indivizi (solidaritate punctuală există şi în SUA, există comitete şi comiţii caritabile, există şi Armata Salvării, etc.), ci la grupuri mai largi. Este vorba, printre altele, de inechitatea evidentă a situaţiei în care cei care muncesc (fizic, la şaibă, ca şofer, ca pompier sau ca brancardier fără de care poţi să crăpi, intelectual, ca cercetător, inginer, proiectant, etc. etc.) pe foarte puţini bani (şi cărora nu le ajung banii pentru a se trata de cancer, să zicem), şi cei care câştigă milioane pe zi sau pe lună nefăcând virtualmente nimic (pot fi acţionari, posesori de înscrisuri de valoare, posesori de clădiri pe care le închiriază, etc., ca să nu mai spun că la sume mari, poţi câştiga suficient chiar şi din dobândă).

    Solidaritatea nu trebuie confundată cu lăcrămoşenia. Socialismul nu înseamnă softness. Nu sunt macho, sunt realist.

    Da, sunt şi foarte cinic. Asta e altceva.

    Nu ţin cu agresorul, dar istoria ne învaţă că majoritatea schimbărilor de regim nu au rezultatul scontat. Şi că intoxicaţia informaţională este atât de mare, încât nu mai ştii de partea cui e dreptatea — sau măcar că dracul nu e neapărat chiar atât de negru, dacă-i vorba de Mubarak, ori că există o agendă ascunsă, imperialistă, în cazul Libiei. (Nu am timp să insist, dar am auzit destule neadevăruri de-a lungul timpului la Europa Liberă, şi ştiu că erau minciuni sau exagerări grosiere pentru că eu, sau tata, fuseserăm martori la evenimentele relatate.)

    Sper că îmi veţi accepta punctul de vedere că respingerea în principiu a ficţiunilor despre anii ’50-’80 nu este un atac ad hominem, nu-l atac pe Lucian Dan Teodorovici sau creaţia sa, dar plec de la un scepticism care face necesar ca un autor (o operă!) să convingă într-o situaţie în care este greu de convins. E ca şi cum ai deschide un bar care nu este altceva decât bar, într-un cartier de bordeluri. Oamenii vor presupune că barul tău este o faţadă pentru altceva, şi va trebui ca ei să fie convinşi că nu-i aşa.

    Îmi pare rău, nu mă descurc în blogul lui Lucian Dan Teodorovici, nu găsesc dovezile documentare menţionate.

    Ca să revin la «Socialismul nu înseamnă softness». Aş putea fi acuzat de stalinism sau mai rău, de naţional-socialism. Pentru că în anumite privinţe (gen squatters din Marea Britanie, dar şi tâlhăriile de oriunde din lume), sunt de părere că soluţia constă în pedepse foarte aspre. Oamenii nu-şi pot vedea de viaţa lor într-un climat nesigur, în care legea nu te apără, în care-ţi ia ani de zile pentru a-şi recupera un drept (moral, nu neapărat material), ş.a.m.d. Legea şi ordinea nu sunt totuşi un concept fascist, ci unul de sănătate socială.

    Pe de altă parte, sunt probabil anarhism. Am studiat (cuvânt preţios) ani de zile unele dezbateri de la Curtea Supremă a SUA (SCOTUS) pe teme de proprietate inetlectuală, copyright, brevete, dar şi pe alte teme. Consider că gradul de complexitate al legislaţiei este dăunător, şi împiedică o bună funţionare a societăţii. Tot aşa, consider că nu există un drept natural al inventatorului la acordarea unui monopol pe 14 ani (monopol oferit de un brevet/patent), după cum extinderea copyright-ului la 50-75 de ani după moartea autorului împiedică răspândirea culturii. Sunt aşadar mai aproape de un comunism utopic în credinţa mea că legile trebuie să fie puţine şi simple (iar judecătorul trebuie să poată judeca, nu doar să aplice legea), procesele trebuie să nu poată dura ani de zile (tocmai ce vedem cum Amanda Knox a făcut de pomană 4 ani de puşcărie în Italia), apoi nu trebuie să existe brevete de nici un fel (în ziua de azi, ele împiedică inovaţia, nu o ajută), iar copyright-ul nu ar trebui să fie mai lung de 15 ani.

    Opiniile mele nu sunt tipice, aşadar pot fi ignorate. Dar continuă să îmi displacă obsesia scriitorilor români pentru anii ’50-’80. Nu cred că în Germania post-1945 s-a scris atâta ficţiune despre anii anii 1920-1945. Dar poate mă înşel…

  17. @Béranger
    N-aş fi vrut să mai intervin, pentru că prezenţa excesivă a autorului se interpretează uneori intr-un mod care mie nu-mi face plăcere, însă, pentru că veniţi cu acest comentariu pe o mică frustrare personală (am şi aşa ceva, chiar dacă acest cuvînt capătă în ultima vreme accente peiorative), nu reuşesc să mă abţin. Haideţi să uităm însă de cartea mea, haideţi să ne oprim doar la o afirmaţie a dvs.: „Continuă să îmi displacă obsesia scriitorilor români pentru anii ’50-’80. Nu cred că în Germania post-1945 s-a scris atâta ficţiune despre anii 1920-1945”. Sînt două cuvinte în cele două fraze care-mi atrag în mod special atenţia: „obsesie” şi „ficţiune”.
    Vă rog mult, de dragul dialogului, să-mi explicaţi prin exemplificări cum v-au făcut scriitorii români să ajungeţi la concluzia că au o obsesie pentru anii ’50-’80 în cărţile lor de FICŢIUNE. Care sînt deci acele „atîtea cărţi”?
    Pornim de la o idee pe care am enunţat-o de curînd pe FB: în ultimii 10 ani s-au scris aproximativ 500 de cărţi pe diverse teme, care au beneficiat de la o minimă la o maximă vizibilitate. În ultimii 20 de ani, mai adăugăm 200 de titluri (anii ’90 n-au fost la fel de prolifici). Vorbesc de FICŢIUNE, căci de astă dată dvs. aţi scos în faţă cuvîntul. N-aştept ceva foarte complicat, nu-i ditamai provocarea. Doar să-mi amintiţi titluri de cărţi de ficţiune despre anii dictaturii comuniste care, raportate la cele 700 apărute în două decenii, v-au făcut să ajungeţi la concluzia unei obsesii.
    Încep cu părerea mea: eu n-aş zice că sînt mai mult de 20, în general. Despre anii ’50, n-aş zice că sînt mai mult de 5, din astea 20. Ceea ce ar crea sub 3%. Dar e doar părerea mea. Poate dvs. îmi puteţi da mai multe titluri, ceea ce ar putea sugera o obsesie. Eu cred chiar c-am exagerat pînă şi cu 20…
    Vorbim despre literatură, iar exerciţiul de aritmetică mie mi se pare nepotrivit, o spun de la bun început. Însă, cînd lucrurile se pun în aceşti termeni, cînd sugeraţi o inflaţie de cărţi despre comunism, iar eu ştiu clar că situaţia e exact pe dos, nu-mi rămîne altceva de făcut decît această invitaţie la artimetică.

  18. Se va înţelege, sper: deşi accept că nu-s un mare „aritmetician” :) , am ajuns totuşi la acel sub 3% raportînd 20 la 700, nu 5 la 20…

  19. Chiar îmi pare bine că aţi intervenit, căci într-adevăr am exagerat când am folosit cuvântul FICŢIUNE. A fost o scăpare din parte-mi. Mă gândeam la suma următoarelor:
    — filmele “artistice” făcute la mişto, în care se caricaturizează acele vremi;
    — filmele documentare (gen Memorialul durerii) şi alte referiri cu pretenţii documentare, făcute nu din perspectivă istoric-documentară, ci ideologic-acuzatoare (ca cele din anii 50, dar pe dos, cu duşmanul de clasă schimbat);
    — cărţile-document (memoirs?), mai toate bazate pe o memorie şovăielnic-fantastică (Elisabeta Rizea nu putea fi spânzurată de păr şi ţinută aşa, căci nu i-ar fi rezistat scalpul);
    — cărţile cu pretenţie de document istoric, iarăşi în genere întocmite fără respectarea unei deontologii profesionale (nu mai ştiu cum se cheamă volumul care listează drept torţionari pe toţi angajaţii Ministerului de Interne care au putut fi găsiţi în documente sau în mărturii, unele nume fiind incomplete sau incerte, funcţiile nu întotdeauna cunoscute — ca aici apar şi în carte http://www.comunism.ro/fisiere/tortionari/cautt.php –, cât despre răspunderea morală sau penală a fiecăruia, este evident că nu s-a făcut nici un studiu serios);
    — cărţile unor ipocriţi pocăiţi şi trecuţi la un anticomunism agresiv, precum Tismăneanu, cel care a copilărit în Primăverii, trăgându-se de puţă cu alţi fii de nomenclaturişti;
    — în fine, beletristica (ficţiune).

    Într-adevăr, ficţiunea propriu-zisă este doar o mică parte în ecosistemul “isteriei” la care mă refer. Pur şi simplu însă nu pot citi ficţiune onestă despre vremi care nu au fost studiate în mod onest de istorici şi sociologi. Prea multă ficţiune în cărţile de non-ficţiune, asta e problema.

    Sunt sătul de puţoii de 23-23 de ani, cu masterate în Implementarea Acquis-ului Comunitar (sau alte subiecte legate de noul limbaj de lemn al numeroaselor “Ştefan Gheorghiu pe stil nou”), care ne explică NOuĂ cum a fost comunismul, şi ne mai şi dau lecţii pe tema asta! EU am stat la cozi la care oamenii se călcau în picioare, nu ei! EU aveam o instalaţie cu acumulator auto şi beculeţe, pentru când se oprea lumina! MIE îmi îngheţau mâinile pe stilou, nu lor! Dar e plină România de d-ăştia care aveau 3 sau 5 ani la Loviluţie, dar care sunt experţi în cum a fost comunismul!

    De-aia nu suport ficţiunea română contemporană, cu excepţia celei care are acţiunea în prezent (apropo, nici “Noapte bună, copii!” al lui Gheo nu mi se pare suficient de verosimil; parcă pe alocuri autorul a vrut să fie sigur că ne e clar cum unele personaje sunt oligofrene).

    Ca să nu uit. Nu am citit cartea lui Agricola Rangheanu “Firul negru” (Minerva), dar l-am auzit pe autor la televizor. În ciuda vârstei înaintate, care în mod sigur afectează acurateţea memoriilor, mi-a plăcut la acest fost persecutat politic nu doar faptul că e lipsit de ură şi încrâncenare, ci şi că reuşeşte să nuanţeze, să redea un tablou complet. Povesteşte astfel despre un comandant de lagăr (Poarta Albă, cred) care se hotărâse să-i întremeze pe deţinuţi, drept pentru care li se dădea carne de pui o dată pe săptămână (sau cam aşa ceva, în orice caz, mâncare de mai bună calitate). Nu se ştie cât de uman era respectivul, dar Agricola Rangheanu spune că într-adevăr, efectul noii alimentaţii a fost notabil şi benefic.

    Nu vreau să scuz vremurile şi oamenii, nu am ajuns nici la vârsta lui “o fi fost rău pe vremea lui Stalin, maică, dar ce tineri eram!”, ceea ce nu suport este cum astăzi tot ce s-a făcut în acele vremuri este desconsiderat, şters cu buretele, demonizat, distrus. Nu Dej şi nu Ceauşescu au făcut zecile de fabrici care au fost distruse după 1990 (şi zău că majoritatea NU erau mormane de fier vechi, chiar dimpotrivă! am apucat să fac practică în producţie în unele din ele, şi am vizitat mai multe de-atât), ci milioane de oameni care au muncit. Munca de zeci de ani a multora a fost pur şi simplu aneantizată (unii au lucrat toată viaţa într-o aceeaşi întreprindere, care a exportat zeci de mii de tractoare sau sute de mii de tone de ciment, iar acum fabrica aia nu mai există! vă imaginaţi cum îşi încheie viaţa un astfel de om?).

    Pe de altă parte, negre, gri, sau ocazional mai roz (1964-1971), viaţa a fost viaţă, s-a trăit şi în afara (sau în ciuda) comandamentelor politice. Oamenii trăiau, iubeau, aveau hobby-uri, învăţau, creau, reuşeau să publice. A existat foarte multă valoare artistică chiar şi în existenţa cenzurii şi a autocenzurii (fireştem, nu se putea scrie ca astăzi, pe pagina întâi, “sunt o doamnă, ce pula mea”, ceea ce nu era neapărat rău). Este chiar fascinant de urmărit evoluţia curentelor, modelor, cutumelor, libertăţilor în diverse perioade (deşi e totodată trist). Chiar aseară am cumpărat de la un anticariat câteva numere din anii 60 ai revistei Secolul XX. Tinerii ar face mai bine să-şi cunoască istoria, nu să se repeadă la concluzii. NU a fost un hău imens vreme de jumătate de veac, cum vor unii să lase să se creadă. Dar nuanţele nu sunt specifice secolului 21, aşa că…

  20. Nu, îmi pare rău, dar în cazul ăsta discuţia îşi pierde miezul. Pentru că amestecăm merele cu perele, istoria cu isteria, literatura cu filmul, suferinţa reală cu emisiunile tv şi mărturiile dramatice cu poveştile fericite ale copilăriei. Or, o discuţie de genul ăsta pur şi simplu nu s-ar mai putea purta.
    În postarea Ionucăi e vorba despre o carte de ficţiune, o carte de literatură, un roman. Ignorăm autorul, nu contează. Dacă pornim de la această carte şi ajungem la „filme făcute la mişto”, ajungem totodată la cursul tipic al comentariilor de pe forumurile ziarelor, în care, de la un articol despre un satelit american ce se prăbuşeşte undeva pe Pămînt, tot felul de nick-name-uri incep să se înjure imberb pe tema: „Sîntem cu toţii urmaşii lui Adam şi Eva sau n-au existat dinozaurii?”. Îmi pare rău, trivializez, dar senzaţia e aceeaşi: nu mai pot veni cu răspunsuri cînd discuţia se lărgeşte într-atît.
    Vorbeam de literatură. Vorbeaţi de literatură, pomenind, în chiar două rînduri, de scriitorii din Germania post-Hitler. Să rămînem deci la literatură. Ba chiar la ficţiune, cum BINE aţi zis. Nu am de ce eu, ca scriitor, să devin „răspunzător” pentru alte abordări ale subiectului, din cu totul alte domenii (chiar dacă, într-o anume măsură, sînt de altă părere şi în cazul acestora, dar nu asta e discuţia noastră). Este, ca să fiu mai clar şi ca să trivializez din nou, ca şi cum am discuta despre fotbal, eu aş zice că îmi place jocul de azi al lui Torje, iar dvs. mi-aţi spune că n-am dreptate, întrucît în mai multe meciuri din anii ’90 i-aţi văzut pe Ilie Dumitrescu, Gheorghe Hagi sau Florin Răducioiu trăgînd pe lîngă poartă din poziţii favorabile. Sînt convins că înţelegeţi de unde această senzaţie a mea.
    Conversăm cît doriţi în cadrul subiectului. Dacă-mi veţi citi cîndva cartea (care, printre altele, vă asigur că nu e deloc maniheistă), accept orice dialog, o să vă respect orice opinie, oricît de negativă, asupra ei. Eventual, voi încerca s-o contrazic. Dar măcar o să-mi fie clar atunci despre ce discutăm.

  21. P.S. Dacă tot aţi pomenit de blogul meu, pornind de la comentariul lui A Reader (se referea probabil la un interviu pe care l-am dat, acolo pomeneam de Mersul trenurilor din ’59), bănuiesc că mi-aţi citit ultima postare, despre tovarăşul Bojin, un personaj al cărţii. Mai mult, un personaj foarte important, care mai e şi securist pe deasupra. Apropo de maniheism: din postarea mea, aţi rămas cumva cu impresia că am descris acolo un personaj negativ 100%? Tot apropo de maniheism: vorbind despre acest securist din anii ’50, cum vi se pare afirmaţia mea chiar de la final? Asta adică: „e un personaj care mie mi-a devenit, pe măsură ce s-a născut şi a crescut în cartea pe care am scris-o, în aceeaşi măsură simpatic şi antipatic”.
    Poftim, am ajuns să mă şi citez, scuze. Dar am făcut-o pentru că nu renunţaţi defel la ideea că scriitorii, regizorii, istoricii etc. nu pot avea o altă abordare decît ajungînd la o demonizare totală a perioadei. Şi-atunci, revin la ceea ce vă spuneam într-o primă intervenţie: mi-aţi citit cartea? Aţi răspuns: nu. Înţelegeţi deci cum mă simt cînd partea de discuţie pe care o purtaţi se axează, invariabil, pe o prejudecată la care nu acceptaţi să renunţaţi şi îmi includeţi, cu largheţe, romanul în ea?

  22. Ba îmi pare şi mie rău, fireşte că nu sunteţi „răspunzător” pentru alte abordări ale subiectului, dar sunteţi INEVITABIL o victimă a contextului în care apare cartea dvs.

    Tot aşa cum eu, român, nu pot vizita în pace Parisul sau Roma pentru că sunt asociat cu ţiganii cerşetori şi şuţi. Asta este.

  23. Sunt dezolat de subţirimea argumentului meu (pe care-l repet), dar aşa este când se trăieşte supt vremi. Tot aşa cum eu trebuie să dovedesc în Europa de vest că NU sunt un ţigan infractor, tot aşa dvs. trebuie să convingeţi că nu scrieţi ca alţii. Fireşte, unii trebuie mai întâi să-şi învingă reţinerea iniţială şi să mai şi citească respectiva carte…

    Nu am competenţe literare, dar postarea despre tovarăşul Bojin (apropo, am avut şi eu un vecin de bloc, securist de prin 1953 şi până la pensionare; un personaj interesant) îmi pare scrisă alert, vioi, cursiv, dar cam peste picior. Cam multă deriziune (şi mişto) despre unele vremuri considerate crunte, cel puţin când ne gândim la organele Securităţii Statului…

    Vi se pare că mă contrazic? Posibil. Dar cine sunt eu?

  24. Sînt convins că nu vă va trebui mult timp pentru a vă da seama cît de nepotrivit, din toate punctele de vedere, e acest ultim comentariu al dvs.

  25. Evident, nu ştiu unde aţi văzut „mişto” sau „deriziune” în postarea mea. Şi mai evident, poziţia de Gică-Contra e imposibil de combătut. S-a întîmplat exact ceea ce eram convins că se va întîmpla, dar se pare că mai am nevoie de multe asemenea experienţe pentru a învăţa ceva din ele: discuţia noastră a trecut uşor în nişte zone care o califică drept spam pentru blogul Ionucăi. Eu îmi cer scuze şi mă retrag.

  26. Pingback: La plimbarea prin blogosferă (16) | Rontziki

  27. @ionuca: multam fain de parere, sunt tare grabita sa pun si eu mana pe ea, mi-am comandat-o la Bucuresti, din pacate, fiindca aici mi-e total peste mana, asa ca trebuie sa astept sa-mi vina ceva musafiri
    @beranger: e uluitor ce ai putut sa faci plecand de la postarea ionucai; spui unele lucruri de bun simt, dar reciteste si tu dialogul tau cu lucian fara patima (desi e greu, stiu) si ai sa vezi foarte clar cine are pozitia corecta; ca sa nu mai vorbim ca, in cazul in care trecem peste aberatia incurcarii borcanelor fictiune-real life in comunism, care nu are niciun sens, dpdv al opiniilor politice te bate bughi (a reader) detasat intr-un singur comentariu…

  28. si sa mai subliniez ceva ce ti-a spus intr-un fel si lucian, dar mai putin transant, ca e un domn; bati campii grupa mare cu verosimilitatea in fictiune; un personaj sau o situatie dintr-o opera de fictiune trebuie sa fie verosimile artistic, nu real-life; probabil stii si tu ca nici hamlet nici regele lear n-au existat in realitate, nu? si ca harry potter nu e “verosimil”…

  29. Harry Potter nu doar că nu e “verosimil”, dar e una din cele mai mari abjecţii din literatură şi film. Mai pe româneşte, e un căcat. Unul din căcaturile cu vrăjitorii prin care adulţii din ziua de azi arată că au mai puţină minte decît copiii de acum 20-30 de ani. Nu am încredere în judecata nimănui dacă aflu că respectivului îi place Harry Potter.

  30. ha!ha!ha! exact cum bănuiam… nu-ţi mai pierde timpul citind literatură sau încercând să pricepi arta, e un sfat prietenesc; stai în realitatea ta mişto; dacă tu atât înţelegi, că “judecata” cuiva poate fi evaluată corect exclusiv după creaţiile artistice pe care le preferă şi, dacă ele nu concordă cu preferinţele tale, atunci ăla e un bou, te sfătuiesc să nici nu mai ai conversaţii cu nimeni, că e inutil; te descalifici din start de la orice dialog :)

  31. Va rog nu va certati prea tare, ca vreau sa scriu un comentariu mai lung aici si n-as vrea sa inchida Ionuca si aici comentariile inainte sa il pot posta…

    Beranger, si mie imi cam place Harry Potter, asa ca poti sa incepi sa ma dispretuiesti :P Nu mi se pare deloc “de cacat”, ci pur si simplu literatura usoara si agreabila pt copii si adolescenti – la fel ca Ciresarii la noi.

  32. @capricornk13: sunt convinsă că o să-ți placă! Să vezi ce bine e scrisă!!! 🙂

    @A Reader: mulțumesc de linkul cu interviul 🙂

    @all: mi-ar fi plăcut ca aceste 30 și ceva de comentarii să fi fost legate de cartea Matei Brunul, și nu atacuri la persoană. În ritmul ăsta nu ajungem nicăieri. Nu vreau să opresc comentariile, dar nici să vă certați pe blogul meu nu-mi place… Așa că vă rog să încercați să nu vă mai certați fără rost. Mulțumesc.

  33. Nu, Cireşarii n-aveau treabă cu magia şi nici cu prostul gust. De fapt, deşi în mod diferit, atât Harry Potter, cât şi Stăpânul Inelelor nu pot fi considerate nici basme pentru vârste mai mari, nici doar fantezii. They’re just crap. În cazul lui Harry Potter, toată imbecilitatea cu vrăjitoriile nu are nici o justificare plauzibilă, este pur gratuită, apoi este lipsită de etică. În cazul Stăpânului Inelelor, elementul de magic încalcă toate legile fizicii (de fapt, parcă şi în Harry Potter se zboară din senin). N-ar trebui să mă mir, în halul de Ev Mediu în care am decăzut ca societate omenească, nu mai există nici Sci-Fi, nici ficţiune care ar putea avea o explicaţie, în principiu. Fantasy-ul de azi este pentru duşi cu pluta. De fapt, medieval este totul, chiar şi în Sci-Fi-ul de prost gust care se ecranizează de la Flash Gordon încoace: de la luptele cu săbii sau costumele medievale, la castele şi vrăji fix ca pe vremea alchimiştilor. Da, oameni, mi-e silă şi greaţă. De voi, de tâmpenia voastră.

    Literatură imaginativă s-a scris întotdeauna, dar ca rahatul care e la modă acum n-am mai pomenit.

    Ionuca ar fi trebuit să închidă mai demult comentariile.

  34. Beranger, sa stii ca palaria aia alba ;) pe care o purtai cand mi-ai raspuns mie prima data iti sta f. bine; mult mai bine decat palaria rosie pe care o porti tu de obicei si care iti tot vine pe ochi…

    Ionuca, cu placere; adresa la care gasesti/vei gasi tot ce are legatura cu terorista pe Ora de Cluj e http://www.oradecluj.ro/tag/terorista/
    Si un mod de a imi multumi ar fi sa nu inchizi comentariile pana nu il termin si postez eu pe ala lung…

  35. Ma marginesc la ontopic, sa nu se supere Ionuca – adica la ce are legatura, daca nu cu “Matei Brunul”, cel putin cu epoca comunista descrisa acolo.

    Incep cu “Matei Brunul”. Ziceam ca LDT s-a documentat serios, ziceai ca nu gasesti unde reiese asta – uite aici:

    http://www.teodorovici.ro/2011/09/16/inca-o-saptamina-sau-azi/

    Citez:

    “Dar tot am rămas cu sentimentul datoriei morale de a pomeni aici măcar cîteva nume de autori ale căror cărţi m-au ajutat extrem de mult. Şi asta din motivul simplu că fără munca lor, a fiecăruia în parte, mi-era imposibil să redau atmosfera anilor stalinismului românesc şi mi-era imposibil să aflu ce înseamnă cu adevărat arta marionetelor. Fie că suportaţi au ba, eu le mulţumesc mult măcar următorilor autori/cercetători: Mihai Albu, Brînduşa Armanca, Gheorghe Bâgu, Cosmin Budeancă, Ruxandra Cesereanu, Carmen Chivu-Duţă, Oltiţa Cîntec, Dorin Dobrincu, Gheorghe Iacob, Virgil Ierunca, Ion Ioanid, Cicerone Ioniţoiu, Ion Mitican, Marin Nedelea, Marius Oprea, Mircea Stănescu, C. Turliuc.”

    si

    “Nu pot încheia fără o precizare: necesităţile naraţiunii m-au obligat, uneori, să părăsesc stricteţea documentării, asumîndu-mi anumite forţări ale cadrului istoric şi transformîndu-l, atunci cînd a fost cazul, într-unul fictiv. Pentru toate acestea, responsabilitatea îmi revine mie, exclusiv, nicidecum celor care mi-au însoţit cartea cu sprijinul lor, fie el direct sau bibliografic. Altfel spus, expertiza a fost excelentă, decizia de a mă abate de la ea în unele locuri mi-a aparţinut.”

    ultimul citat fiind din “Nota autorului” care apare in carte.

    Dar ma tem ca ai sa spui acum ca toata documentatia lui e degeaba din moment ce e, zici tu, “prea multă ficţiune în cărţile de non-ficţiune”. Ei, nu e chiar asa; un om cu discernamant, fler, intuitie isi poate face o idee destul de acurata (exista cuvantul?) consultand si coroborand o cantitate mare de documente de acuratete variabila. Nu 100% acurata, ok; dar suficient de acurata pentru scopuri practice, asa ca 3.14 pt pi. Poate “mirosi” locurile de acuratete dubioasa si atunci “sapa” mai mult pana gaseste confirmare sau (mai adesea, daca flerul lui e bun) infirmare. Un exemplu:

    Am gasit in multe locuri repetat (in presa, parca, nu mai stiu daca si in documente mai serioase) cum ca regele Mihai ar fi abdicat cu pistolul la tampla, pistol pus la tampla lui de Petru Groza; de la inceput informatia mi s-a parut f. dubioasa, pentru ca Petru Groza era un “tovaras de drum”, un oprtunist, un “boier rosu”, ok, dar un un om de moda veche, nicidecum un dur, un om care sa puna cuiva – si mai ales regelui – pistolul la tampla. Recent am dat pe net peste un document (parca un interviu al regelui) din care reiesea ca intuitia mea nu ma inselase: de fapt, zicea acolo, parca, dupa ce regele acceptase abdicarea, Petru Groza le spusese lui si/sau reginei mame ca avea pistol in buzunar, ca nu voia sa pateasca si el ca Antonescu. (Daca vreti, incerc sa regasesc link-ul.) Bine, chestia cu pistolul la tampla, falsa propriu-zis,e pe undeva adevarata in fond, in sensul ca regele a abdicat silit; dar nici Cuza nici Carol al II-lea, tatal sau, n-au abdicat de buna voie…

    Zici:

    “Pe de altă parte, negre, gri, sau ocazional mai roz (1964-1971), viaţa a fost viaţă, s-a trăit şi în afara (sau în ciuda) comandamentelor politice. Oamenii trăiau, iubeau, aveau hobby-uri, învăţau, creau, reuşeau să publice.”

    Adevarat, dar… uite, asta mi-aminteste de o carte de care sigur nu ati auzit nici tu nici LDT – ca el daca auzea, cred ca Polirom si “Ego. Proza” scria pe ea…

    E o carte scrisa dupa ’89, care se petrece prin ’48-’49, in care e vorba de un adolescent care, cum zici tu, traieste, iubeste, are hobby-uri (cititul pe rupte, matematica, filozofia), invata pt bac, merge la strand, la cinema (chiar la filme sovietice, care predominau atunci), in excursie la munte etc. insa mai ales iubeste, la modul total, absolut, asa ca in adolescenta – dar in dragoste cam pica de fraier – si e atat de total absorbit de iubirea aia ca tot restul se estompeaza, inclusiv schimbarea de sistem prin care trecea tara. Astea toate pana cade din nori cand se trezeste arestat – si dus e totul, nu-i mai raman decat amintirile…

    Cartea asta nu e hearsay; autorul ei chiar a facut inchisoare la 18 ani – mai exact de la 18 la 24. Mai multe despre carte si autorul ei am scris aici:

    http://bughimamborag.wordpress.com/2010/01/24/constantin-fantana-sentinta/

    Nu stiu de ce, din tot ce am citit – si am citit… sigur nu atat de multe ca LDT, dar mai multe decat multi romani – autofictiunea asta e printre cele care m-au impresionat cel mai tare… poate tocmai pt ca accentul nu cade pe regimul represiv, ci pe tineretea pe care acest regim i-a luat-o…

    Deci da, oamenii trăiau, iubeau, aveau hobby-uri, învăţau, creau, ca si azi – doar ca, pe atunci, puteau sa piarda brusc toate astea, sa se trezeasca brusc intr-o “lume paralela”, in afara curgerii firesti a vietii…

    (Ma refer la perioada de pana la 1964; dupa, primejdia era mai mica, nu se mai punea problema inchisorii decat in cazuri f.f. rare si eventual deghizate in delicte de drept comun gen “detinere de valuta” or smth., pt ca oficial nu mai existau detinuti politici; dar tot puteai sa te trezesti din cercetator femeie de serviciu, ca fosta sotie a lui Liiceanu cand cu “meditatia transcedentala”.)

  36. @A Reader: Corect atunci, nu observasem precizarea «necesităţile naraţiunii m-au obligat, uneori, să părăsesc stricteţea documentării, asumîndu-mi anumite forţări ale cadrului istoric şi transformîndu-l, atunci cînd a fost cazul, într-unul fictiv […] decizia de a mă abate […] în unele locuri mi-a aparţinut.»

    Dar Marius Oprea (prezent în lista de referinţe bibliografice) este o nulitate şi o mică jigodie.

    Ştiu povestea cu pistolul lui Groza («Maiestate, n-am vrut să împărtăşesc soarta mareşalului Antonescu»). Ce nu este nici acum clar este dacă într-adevăr MS Regele a fost ameninţat cu uciderea celor 1000 de studenţi simpatizanţi PNŢ. Mi se pare implauzibil şi inutil. Regele observase de pildă că se schimbase garda la palat ş.c.l., iar pe de altă parte, beciurile Ministerului de Interne nu erau Katyn. Mai mult, cartea lui Mark László-Herbert, «Abdicarea regelui Mihai. Documente diplomatice inedite» (Humanitas, 2010), nu pare a prezenta referiri la această ameninţare. S-au vehiculat extrem de multe informaţii în epocă, înainte şi după abdicare (majoritatea fiind ruşinoase pentru guvernele occidentale, în special pt. cele britanic şi elveţian), dar nimic despre mia de studenţi. Versiunea a apărut la zeci de ani de la evenimente. Stau şi mă înteb dacă MS Regele mai ţine minte cu adevărat scena, sau dacă nu cumva a exagerat în interpretarea unei ameninţări voalate de genul «Maiestate, nu uitaţi că avem un număr de studenţi arestaţi…».

    Cazul Constantin Fântână: nu este singurul de acest fel. Există şi alte mărturii asemănătoare. Ba sunt aproape sigur că putem găsi cazuri similare şi în Polonia, Ungaria, Cehia… Victor Erofeev inferează că Viaceslav Molotov însuşi s-a mirat într-un rând că duritatea regimurilor de democraţie populară în anii 48-53 era mai dură decât în URSS, că duşmănia antiburgheză era prea încrâncenată. (Mie mi se pare evident, doar în URSS nu mai existau burghezi de zeci de ani, pe când dincoace…)

  37. Pingback: Despre stanga, regimul comunist si ideea comunista « bughi mambo rag

  38. Beranger, nu stiu daca ai vazut, ti-am raspuns pe blogul meu, ca sa nu mai facem offtopic aici.

    Luandu-ma cu politica si istoria am uitat sa zic si eu, ca Ionuca, “Bravo Polirom” ca in sfarsit au trecut si ei la ebooks – si nu in ultimul rand, ca le-au pus preturi rezonabile. Cred ca e bine in special pt “literatura romana tanara” ca sa zic asa (desi cei mai multi “tineri” scriitori romani cred ca sunt deja peste 40), ca mult mai usor se va hotari cineva sa riste, sa “give it a try” ca sa zic asa, sa ia de pilda pe Matei Brunul ca ebook cu 15 lei decat cartea fizica cu 35 de lei; sau “Celelalte povesti de dragoste” cu 10 lei in loc de 30, deci la 1/3 din pret – asta inteleg si eu prin pretul corect pt un ebook, nu ca editurile americane care au fortat mana Amazon ca 9.9 $ pt ebooks li se parea prea putin… Pacat numai ca cei mai multi posesori de ereadere din ro au Kindle si deci Polirom vanzand ePub-uri protejate ii exclude din start… acum imi pare bine ca am tot ezitat si nu mi-am luat Kindle…

    @capricornk13: cred ca ai putea sa te interesezi daca din strainatate poti cumpara ebooks de la Polirom (sau de la elefant.ro, cu care colaboreaza Polirom) – ca daca da, asta cred ca ar fi cea mai buna solutie pt tine, ca sa nu ai de asteptat pana iti vin musafiri…

  39. “Bravo Polirom” e un fel de-a spune. Fireşte, e bine că scoate e-books. Dar dacă e să ne referim la e-book-urile Polirom, atunci să remarcăm şi că romanul neterminat scris de alş în engleză, “Litera din scrisoarea misterioasă”, are două hibe MAJORE:
    1. Nu există decât în tălmăcirea Antoanetei Ralian, căci noi suntem pra proşti ca să aflăm ce şi cum a scris alş cu mânuţa lui (sau poate că o ediţie bilingvă ar fi arătat că şi traducerile Antoanetei Ralian, sau ale studenţilor care traduc în numele ei, tot jalnice sunt);
    2. “Aruncă o privire” ne arată doar coperta I, nu care cumva să vedem vreo pagină (fie ea un screenshot din Adobe Digital Editions), că ne cad chiloţii.

    Polirom, alţi tâmpiţi şi ei, ca mai toţi românii (în frunte cu Humanitas, deşi la traduceri RAO şi Nemira sunt cei mai varză)…

  40. Pingback: Despre Viaţa lui Kostas Venetis, de Octavian Soviany

  41. Pingback: Premiul literar Augustin Fratila – punctajele bloggerilor centralizate « bughi mambo rag

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s