Lately…

Nu pot să zic că brusc și dintr-odată mi-a trecut starea de letargie, dar sâmbătă m-am entuziasmat la culme când am cumpărat e-bookul cu Matei Brunul (al lui Lucian Dan Teodorovici, pentru necunoscători). Știu, știu, am spus că nu mai îmi cumpăr cărți până la târg, dar dacă am păcătuit deja o dată (mi-am luat Exuviile apărute în Top 10+ pentru că nu-mi mai găsesc ediția cartonată și cu autograf!!! – vă rog dați-mi înapoi cartea!), de ce să mă opresc? Bine, așteptam deja de ceva timp să apară Matei Brunul, iar când am văzut că pot să o am pe loc, n-a mai contat sub ce formă ajunge la mine. Deci, trec la condică primul e-book românesc pe care-l cumpăr și recunosc că sunt multe cărți de la Polirom care mi-au făcut cu ochiul și pe care cred că o să le iau tot în formatul ăsta.

Așa… apoi am citit două cărți cel puțin interesante în ultimul timp. Prima e Inima cusută, pe care la început am tot ocolit-o, parcă nu-mi venea să mă apuc de ea. Dar din momentul în care am citit prima pagină, am fost complet absorbită de poveste. Chiar dacă unora li s-a părut a fi o carte siropoasă, mie mi-a plăcut combinația asta dintre realism magic și iubire; mi-a plăcut croitoreasa tăcută și care și-a acceptat resemnată soarta; mi-a plăcut cum cosea povești de iubire, unea destine, vindeca răni cu acul și ața. Iar copiii ei nu sunt mai prejos: fiecare are un dar aparte, un talent – la unii e vizibil de la naștere, alții îl dobândesc mai târziu, dar cert este că nu sunt ca toți ceilalți. Fac un mare deserviciu cărții că nu scriu nici un citat ca să vedeți ce stil frumos și molcom de a povesti are Carole Martinez. Și chiar dacă e o poveste siropoasă, important e că m-am bucurat citind-o, că m-a relaxat, că a fost cartea potrivită la momentul potrivit.

 

 

Cu delete a fost cu totul altceva. Citisem un articol în The New York Times sau Guardian despre cartea asta și credeam că o să-mi ofere soluția la cum poți să uiți. Nu știam la ce să mă aștept de la o carte „tehnică”, având în vedere că eu nu citesc astfel de cărți – nici măcar o carte de Freud nu am reușit să termin -, dar cel puțin prima parte a fost pe gustul meu: autorul a prezentat istoria memoriei, mecanismele de care oamenii s-au folosit ca să nu uite, dar și faptul că uitarea e un proces normal, firesc, de care avem nevoie ca să mergem mai departe. Având în vedere că în ziua de azi avem acces la zeci de mijloace de stocare a informației, ne este din ce în ce mai greu să uităm, fie că e vorba de o beție (pozele de pe Facebook nu mint), fie de o despărțire (zecile de poze de pe hard disk ne aduc aminte de el/ea), iar asta nu are cum să fie bine pentru psihicul nostru. Iar cam aici se termină și fascinația mea pentru carte: autorul intră în detalii tehnice, se axează pe datele care sunt preluate, stocate și folosite de către motoarele de căutare, iese din sfera tangibilului și intră în lumea internetului. Sincer, puțin îmi pasă ce face Google cu urmele pe care eu le las pe internet, eu voiam să aflu chestii mai practice :)) Prin urmare, nu am avut răbdare să termin cartea și ultimele 20 de pagini cred că o să rămână pe vecie necitite.

Acum citesc Portretul lui M, o carte de memorii foarte tristă, dar despre un subiect care mă fascinează: copiii cu autism. Sigur, una e să urmărești aventurile unui copil autist într-un roman, iar alta e să citești despre un caz real. Oricum, după ce o termin mă apuc de Matei Brunul, care știu sigur că o să-mi placă 😀

Deci, da, cred totuși că mi-am revenit.