Muzeul inocenței

Editura Polirom, colecția Seria de autor Orhan Pamuk, 2010, traducere de Luminița Munteanu

Până la romanul ăsta credeam că sunt un om cu multe obsesii. Ei bine, după ce l-am citit mi-am dat seama că nu o să pot concura niciodată cu Kemal pentru simplul motiv că nu sunt masochistă.

Kemal a mers timp de opt ani de zile, de patru-cinci ori pe săptămână, în casa lui Füsun, luând cina și uitându-se la televizor cu cea pe care o iubea, dar care era căsătorită, și cu părinții ei, uneori chiar și cu soțul acesteia. OPT ani de zile în care a sperat că Füsun își va părăsi soțul și că, într-un final, vor putea fi din nou fericiți (avuseseră o mică aventură înainte de logodna lui Kemal). OPT ani în care el a adunat mucuri de țigară, solnițe, ace – orice atingea Füsun. OPT ani în care ea nu i-a dat nici un semn concret că va putea fi din nou ceva între ei. Mie mi se pare că asta ține de masochism.

Mi-a fost foarte greu să citesc despre obsesia asta. La început a mers bine, a fost interesant, dar apoi, pe sute de pagini (vreo 400), Kemal descrie fiecare gest al lui Füsun, notează fiecare întrebare pe care aceasta i-a pus-o, povestește despre filmele pe care le vedeau și ce mâncau la cină etc. Au fost prea multe descrieri pentru mine. Simțeam că nu o să mai termin niciodată cartea, că ne-relația celor doi nu o să se schimbe niciodată, că și peste 50 de ani o să meargă la ea la cină sperând că ea o să-i spună că se desparte de soțul lor și că vor fi împreună.

Dar ce mi-a plăcut mult a fost prezentarea societății turcești din anii 1970-1980. În carte Pamuk descrie încercările de modernizare a țării, apariția produselor europene și, odată cu acestea, adoptarea unor obiceiuri mai… open-minded. Oamenii încă se căsătoreau cu pețitoare, dar femeile începuseră să se rujeze, să poarte pantofi cu tocuri, iar despre cele care mergeau să studieze în străinătatea se știa că-și făcuseră de cap pe acolo. A fost foarte, foart fain să citesc despre o societate în dezvoltare, prinsă între două lumi.

Încă nu pot să mă hotărăsc dacă mi-a plăcut cartea sau dacă doar am citit-o în virtutea inerției. Cred că a fost un pic din amândouă: au fost și pasaje care mi se păreau minunate, și pagini de descrieri care mă lăsau complet rece. Cert este că nu o să renunț la Pamuk și data viitoare când o să am chef de o carte de 500+ pagini o să citesc Zăpada.

Orice om deștept știe că viața e ceva frumos și că scopul ei e să fii fericit, a spus tata, privindu-le pe cele trei fete fermecătoare. Numai că, mai apoi, doar proștii sunt fericiți. Cum se explică asta?

 

7 thoughts on “Muzeul inocenței

  1. Acum vreo 2 ani am citit de Pamuk “Mă numesc Roşu” şi abunda în descrieri şi detalii, dar mie mi-a plăcut foarte mult…cumva, subiectul cărţii cerea această abundenţă de detalii, pentru că era necesară vizualizarea cât mai fidelă…
    Mi-am luat şi eu Muzeul inocenţei şi urmează s-o citesc (nu f curând că încă mai am mai bine de 2 volume din Proust). O prietenă care a citit-o m-a înnebunit recent că e f faină, halucinantă…sper să mi se pară şi mie aşa, deşi, citind ce-ai scris despre ea, încep să am oareşce îndoieli, pe de-o parte, dar şi de-abia aştept să ajung la ea, pe de altă parte :)

  2. @Rontziki: și eu am început tot cu „Mă numesc Roșu”, care mi-a plăcut la nebunie! Dar acolo era altceva – simțeai că descrierile alea te ajutau să înțelegi mai bine subiectul cărții, să poți să îți faci o idee despre ce se întâmplă.

    În schimb aici mi s-au părut apăsătoare, plictisitoare de-a dreptul. Chiar trebuia să știu cum strivea Füsun mucurile de țigară când era nervoasă, supărată sau fericită? Pe de altă parte, le-am înțeles rolul: nu poți să descrii miile de vizite făcute în opt ani de zile în 20 de pagini.

    Mi-am dat seama, încă o dată, că îmi plac cărțile mai alerte, în care se întâmplă ceva 😀

  3. ‘Ma numesc Rosu’ si mie mi-a placut foarte mult, am citit-o foarte repede, in schimb eu m-am blocat in ‘ Zapada’ si l-am abandonat pe Pamuk pt o vreme :(

  4. si pe mine m-au plicitisit , pe de-o parte, cateva capitole, insa pe de alta parte, mulţimea amănuntelor legate de obiecte, gesturi, străzi, personaje, istanbul, cuvinte, regrete, bucurii, serii de tristeţe cu nestemate mici de bucurie – toate în descrierea unei vieţi nespus de fericite – constituie viziunea cartii, a unui muzeu concret REAL ca reflexie a celui fictional.

  5. Pingback: Carti pe bloguri « Bookaholic

  6. Mi-am cumpărat și eu cartea dar tot ezit să mă apuc de ea fiindcă la “Zăpada” am citit vreo șase luni :) N-a fost rea, ba chiar cred că pot spune că mi-a plăcut, dar m-am chinuit rău cu ea, de câte ori mă apucam să citesc mă pocnea somnul. În ultimele luni ale acestei aventuri cartea se transformase în leac contra insomniei. Puteam să dau pe gât cinci cafele la drum de seara că luam Zăpada din raft și pac, adormeam dusă :)

  7. @Dragoș: da, ai dreptate cu viziunea cărții, dar de data asta m-am cramponat de detalii… la propriu! :))

    @Andreea: ce experiență! 😀 Eu nu țin minte să fi citit o carte care să mă adoarmă de plictiseală – eu de obicei mă enervez când dau peste cărți care nu-mi plac, deci furia mă ține trează :))

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s