Copiii lui Hansen

Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2010, traducere de Annemarie Sorescu Marinković

Îi povesteam unei prietene despre cât de mult îmi place cartea și când i-am recomandat-o, mi-a spus că, în perioada asta, ea are nevoie de cărți mai vesele. Din păcate, nu cred că există vreun moment… bun în care să zici că „da, acum vreau să citesc cartea aia cu leproși”. Dacă ești deprimat, te deprimă și mai tare, iar dacă ești bine și n-ai nici o grijă, sigur te deprimă măcar un pic. Pe de altă parte, cartea asta trebuie citită pentru că e incredibil de bine scrisă.

Când Ognjen Spahić a spus la FILB că a inventat tot, în afară de locul unde se petrece acțiunea – în sud-estul României, în ultima leprozerie din Europa – am strâmbat puțin din nas. Cum să scrii o carte fără să te documentezi? Se pare că foarte simplu. Am cumpărat cartea zicându-mi că subiectul e oricum interesant și că merită să-i dau o șansă.

Nici nu ştiu de unde să încep… Viaţa în leprozeria descrisă de Spahić nu e deloc uşoară. Există grupuri şi grupuleţe, dar toţi sunt copiii lui Hansen: boala care îi sluţeşte zi de zi e singurul lucru pe care-l au în comun. Sunt morţi printre cei vii, huliţi, goniţi şi exilaţi de cei sănătoşi. Leproşii sunt veniţi de peste tot din Europa, iar Robert e singurul american. Nu ţin minte să se fi precizat numele naratorului, dar acesta e coleg de cameră cu Robert şi ajung chiar să plănuiască să fugă împreună din leprozerie.

De atunci am început să mă consider forța malefică din spatele tuturor acelor orori – o clanță mică la ușa răului. Robert avusese ideea plecării, iar eu o transformasem într-un elefant sălbatic pe care trebuia să-l călărim și să părăsim această Atlantidă a durerii fără a fi auziți. Cu greu am fi putut îmblânzi din nou fiara dezlănțuită.

M-a uimit cât de… normală părea viaţa din leprozerie: naratorul era considerat liderul lor, doi dintre leproşi erau iubiţi, a avut loc un fel de revoltă internă, invidia şi răzbunarea erau la ele acasă – ai zice că oamenii ăia nu aveau şi aşa destule pe cap. Pe de altă parte, nu puteau să se închidă pur şi simplu în camere şi să aştepte să moară. Unele scene din carte sunt atât de crude, încât nu le-am putut citi cap-coadă. M-au făcut să mă gândesc la Eseu despre orbire, o altă carte incredibil de puternică. Mereu mă impresionează cărţile astea care, în câteva rânduri, reuşesc să mă facă fie să tremur de frică, fie să plâng de bucurie, fie să mi se facă rău etc.

Timp de 202 pagini am stat cu sufletul la gură, iar la final am răsuflat uşurată. Nu ştiu dacă aş mai avea curaj să recitesc cartea, dar de citit, trebuie citită.

Chinurile celorlalți, ca și ale mele, începeau odată cu crăpatul de ziuă. Muncitorii cu salopete albastre se îndreptau în șiruri spre fabircă, iar noi așteptam ziua cu dureri de diferite intensități. Comunicarea cu lumea începea, cel mai adesea, cu inspecția propriului trup, pentru a observa eventualele modificări. În funcție de rezultate, dispoziția varia de la depresie suicidală, la o vagă euforie.

2 thoughts on “Copiii lui Hansen

  1. este vorba despre leprozeria de la Tichilesti. Iti recomand si reportajul lui Brunea-Fox, absolut tulburator.
    stiu sigur ca in anul 1993 exista acel loc. de atunci n-am mai auzit nimic despre oamenii, copiii de acolo. ar fi interesant de aflat

  2. @claudia: nu cred că sunt în stare să mă uit la un astfel de documentar… Cred că fie mi-aș feri mereu privirea de ce se întâmplă pe ecran, fie aș plânge tot timpul…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s