Noapte bună, copii!

Editura Polirom, colecția Ego.Proză, 2010

Am început să citesc cartea în seara de dinainte să zburăm spre Dublin. Voiam să iau cu mine o carte românească și mi-am adus aminte de ea. Ei bine, deși trebuia să ne trezim la 4, am citit cam 100 de pagini în prima noapte. Povestea era atât de captivantă, încât nu-mi venea să merg la culcare. Cu greu, cu mare greu m-am despărțit de carte până a doua zi, în avion. Iar în Dublin, în timp ce ne plimbam pe străduțele din centru și încercam să trag cât mai mult cu urechea la ce se vorbea în jur (doar ca exercițiu de limbă, vă jur!), mă gândeam neîncetat la Noapte bună, copii! De-abia așteptam să ajungem la hostel ca să mă bag în pat și să citesc iar. Prin urmare, am terminat cartea în trei zile. Noroc că îmi cumpărasem o carte și de-acolo, altfel aș fi recitit-o pe asta.

Povestea mi s-a părut a naibii de reală! Îmi era așa de ușor să mă pun în pielea personajelor, să intru în carte. Capitolele despre copilăria personajelor principale (Marius, Paulică, Cristina și Leo) mi-au fost cele mai dragi. Și eu am crescut la țară și până să ajung la liceu nu concepeam să rămân în weekend în oraș. La bunica aveam prieteni cu care mă jucam cât era ziua de lungă: mergeam la pescuit, jucam fotbal, mâță (de-a prinselea) și tupu (de-ascunsele), iar când era vreme urâtă jucam cărți și țări, orașe, munți, ape. Vara mergeam la furat de corcodușe și ne urcam în toții copacii din jur. Au fost niște ani cât se poate de minunați pentru mine! Iar citind cartea asta mi-am adus aminte de toate năzdrăvăniile pe care le-am făcut atunci și de prietenii pe care i-am avut, dar cu care nu mai păstrez legătura. Nu ne-am certat, nu ne-am propus să nu rămânem prieteni, ci pur și simplu așa s-a întâmplat.

Dar cei patru mușchetari din carte au rămas prieteni și după ce trecuse vremea vacanțelor la țară. Marius și Paulică erau din Oravița, iar Cristina și Leo locuiau în Timișoara. Era normal ca cei doi să ajungă să fie împreună, chiar dacă lui Marius i-a plăcut dintotdeauna de Cristina. Ba mai mult, pe la 17 ani plănuiesc să fugă toți în America (partea asta se petrece în comunism). Încă mă înfior toată când mă gândesc la paginile în care este descrisă tentativa lor eșuată de fugă… Dar Cristina și Leo nu s-au dat bătuți și peste câteva luni chiar au reușit să ajungă în America. După căderea comunismului, în 1990, îl cheamă pe Marius la ei.

Capitolele în care ei sunt în America sunt destul de dure… evident, nu avea cum să le fie ușor unor puști să își câștige existența acolo, iar în cele din urmă doar Marius pare să fie singurul care o duce cât de cât OK. Cristina acceptă să joace în filme porno, iar Leo vinde droguri. Nu e chiar împlinirea visului american, nu? Cât timp ei încearcă să supraviețuiască în America, Paulică termină filologia în Iași, primește un post de profesor, se însoară, divorțează etc.

Mi-a plăcut faptul că nici un personaj nu rămâne cu povestea spusă doar pe jumătate; nu m-am întrebat ce s-a întâmplat cu x sau cu y și nu mi-am făcut griji în legătură cu ce li s-ar putea întâmpla. Se pare că îmi plac cărțile cu final închis 🙂 Sunt mai liniștită după ce le termin, nu mă frământ degeaba pentru personajele pe care le las în urmă.

Cartea asta a fost pe gustul meu de la prima până la ultima pagină. Nu cred că o să citesc o altă carte românească, anul ăsta, care să-mi placă mai mult. Poate doar dacă recitesc Zilele regelui, dar tot nu se pune 🙂 Nu știu ce altceva să mai zic, poate doar să-i mulțumesc din nou lui Gheo pentru încă o carte minunată.

Advertisements

2 thoughts on “Noapte bună, copii!

  1. (Cough.) Să înţeleg că-i un fel de altfel de Cireşarii, scrisă pentru adulţi? Dacă nu mă înşeală memoria, printre numeroasele recenzii pozitive, există şi una care acuză cartea lui Gheo de o anumită lipsă de realism şi parcă oarece alte hibe de care nu-mi amintesc — parcă într-o DILEMATECĂ era această unică recenzie negativă, nu?

    Acum, eu ştiu că Gheo scrie bine, dar am o suspiciune cu privire la ORICE CARTE a cărei acţiune se petrece în anii ’80, mai cu seamă dacă atacă subiecte aşa-zis sensibile, cum ar fi aici intenţiile de emigrare, etc.

    Poate carte e bună sau foarte bună, habar n-am. Ar trebui s-o citesc pentru a afla. Doar că pe mine mă supără grosimea ei: dacă Gheo bate câmpii cu graţie, şi eu mă oblig să citesc aproape 500 de pagini de pomană? Ştiu, există o tendinţă acum şi în Occident, cu romanele de 600-800 de pagini, dar eu găsesc situaţia asta oribilă. Nu că ar trebui să ne adaptăm la această societate lipsită de răbdare, dar au fost mari scriitori cu opere magistrale de 200-300 de pagini, what was wrong with that?! La ce bună atâta grafomanie?

    În fine, şi nobelizaţii au avut opere criticate.

  2. @Béranger: bună aia cu „Cireșarii pentru adulți” :)) Da, am recitit și eu recenzia aia din Dilemateca după ce am terminat cartea, dar până la urmă totul e subiectiv, nu? Dacă eu am citit-o cu plăcere și nu am căutat musai să-i găsesc punctele slabe, bravo mie. Dacă alții au citit-o pornind de la ideea că urmează să o recenzeze, bravo lor. În ultimul caz mi se pare că e chiar esențial să spui ce nu ți s-a părut OK.

    La început parte groasă, dar după ce începi să citești și vezi că paginile se tot duc, ai vrea să nu se mai termine 🙂 Din nou, eu o să-ți spun că Gheo nu bate deloc câmpii, că mie mi s-a părut cât se poate de faină și realistă povestea și că ar trebui să o citești.

    Dar la cât se mofturos te știu, există șanse mari să nu-ți placă 🙂 Citește câteva pagini aici. Nu e chiar cel mai relevant pasaj, dar măcar îți poți face o idee despre cum e scrisă cartea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s