Apropierea

Editura Cartea Românească, 2010

Când l-am cunoscut pe Marin la Festivalul de Poezie, am ajuns să-i spun că uneori nu prea am chef să citesc, fie că dau peste o carte care nu-mi prea place, fie că nu sunt în dispoziția necesară. Iar după ce îmi revin, devorez carte după carte. Și i-am mai spus că unele cărți ale autorilor români sunt ca niște bomboane cu care mă îndulcesc după asemenea perioade amare.

După ce am auzit numai de bine despre carte (de exemplu, de la Marius Chivu și de la Liviu, ba chiar și de la Mircea Cărtărescu la lansare), am lăsat să treacă ceva timp, să treacă valul ăsta de entuziasm pe care l-a strânit ca să o pot citi și eu.

Recunosc, i-am făcut o mare defavoare cărții: în loc să o savurez ca pe o bomboană, am citit-o pe sărite, am mutat-o dintr-o cameră în alta și am cărat-o după mine prin autobuze, deși nu îmi mai place să citesc în acele mijloace de transport în comun. Cu alte cuvinte, nu am tratat-o cum se cuvine.

Povestea m-a prins de la început. Și cum era să nu mă prindă când e vorba de niște prieteni pe care-i leagă o chestie atât de inedită (pentru mine) precum poezia. Știu de la White Noise câte una, alta despre poeți, despre lecturi de poezie, despre poezie, dar a fost ceva nou să citesc despre niște personaje poeți. Evident, cartea nu e doar despre poezia care-i leagă pe Adrian, The Great, Dan Parfenie și Lidia, ci e și despre iubire. Nu o iubire ca-n povești, care trece peste toate obstacolele și ai cărei protagoniști ajung să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți, ci despre o iubire care te face să străbați zeci și sute de kilometri, să îți înșeli soțul, să îți dai întâlniri prin hoteluri…

În plus, iubirea și poezia au loc în Spania. Aș putea să interpretez și asta ca un semn că e timpul să mă apuc de spaniolă, dar degeaba există semne dacă nu există voință… Oricum, mi-a prins bine că m-am plimbat, chiar și în gând, în însorita Spanie. Am un prieten bun ai cărui frați erau plecați în Spania. Îmi povestea despre ce lucrau acolo, ce cadouri îi aduceau când veneau în vizită în România etc. Nu am fost deloc surprinsă când Adrian a plecat în Spania. A lucrat o vreme ca paznic de noapte și a trăit într-o rulotă minusculă. A cunoscut-o pe Vanessa și a ajutat-o în afacerile ilegale pe care le avea. Apoi a cunoscut-o pe Maria și s-a îndrăgostit.

Fragmente din Cortázar și o mulțime de nume de autori spanioli. Adrian și Maria pe un vas care este dezmembrat puțin câte puțin, până când își dau seama că e timpul să plece. O livadă de măslini.  ”Căpicul” care te doare. Adrian și Vanessa sub o remorcă, ascunzându-se de ploaie. O lectură publică. Berlin. Astea sunt doar câteva frânturi din roman, cele care mi-au rămas cel mai bine în minte. Nici din poezie nu sunt în stare să rețin mai multe, poate câteva versuri sau senzația pe care versurile mi-au dat-o când le-am citit pentru prima dată. Așa și cu cartea asta: are forma unui roman, dar feeling-ul unei poezii. Mi-a plăcut asta.

Dacă o citiți, citiți-o dintr-o suflare. E singurul mod în care merită citită.

Room

Picador, 2010

Octavian nu e terorista, dar scrie foarte fain despre cărți. Și citește mult. Și doar cărți faine. Și mi le împrumută și mie. Din păcate, nu am cum să citesc în ritmul lui, așa că multe titluri rămân notate într-un carnețel, până când o să am bani și timp ca să mă ocup de ele.

Dar după ce am citit ce a scris el despre Room, mi-am zis că nu pot să amân și că trebuie să citesc cartea asta cât mai repede posibil. Octavian mă avertizase că e o carte de care nu te poți desprinde, dar eu cred că e mult mai mult de atât.

Jack tocmai a împlinit cinci ani. Deși e un băiețel cât se poate de deștept pentru vârsta sa, scrie și citește fără probleme, universul lui se rezumă la o cameră de 11×11 picioare, pe care o împarte cu mama lui (Ma) și celelalte obiecte din cameră. Nu a văzut niciodată un alt om, deși uneori l-a întrezărit pe Old Nick, când acesta intra în cameră și făcea patul să scârție.

Nu prea are jucării, dar improvizează: din coji de ouă au făcut un șarpe lung de tot; se mai joacă de-a strigatul, când fac cât de mult zgomot pot și strigă până răgușesc. Se uită și la televizor, dar nu mult. Oricum, ce vede el la televizor nu e adevărat; pentru el există doar camera, mama, obiectele de acolo și Old Nick. Eu mereu mă plictisesc când stau mai multe zile în casă, deși am internetul la dispoziție, așa că am fost cât se poate de surprinsă să văd câte jocuri a inventat autoarea pentru cei doi prizonieri.

When I was four I thought everything in TV was just TV, then I was five and Ma unlied about lots of it being pictures of real and Outside being totally real. Now I’m in Outside but it turns out lots of it isn’t real at all.

Am vorbit recent cu oompa despre monștri ca Old Nick și pedeapsa cu închisoarea pe viață mi se pare prea blândă pentru ei. Pe de altă parte, nu sunt de-acord cu pedeapsa capitală. Zău că nu știu ce ar merita să pățească oamenii ăia ca să plătească cu adevărat pentru ce au făcut. Pot doar să sper că vor primi destule palme și șuturi și pumni de la colegii lor din închisoare. Cât despre iertare, nu cred că cineva ar putea să ierte cu adevărat un așa monstru.

Am plâns, m-am înfuriat, am sperat și m-am bucurat citind cartea asta. Cam multe emoții stârnite de o singură carte, știu 🙂 Și, după cum ziceam, nu e doar o carte de care nu te poți dezlipi (aș fi citit-o dintr-o suflare dacă aș fi putut să țin becul aprins toată noaptea), ci, la fel ca We Need to Talk About Kevin, e o carte care te obsedează, la care te gândești zile în șir după ce ai citit-o și pe care vrei să o împrumuți tuturor prietenilor tăi. Nu pentru că e veselă și frumoasă, ci pentru că e atât de bine scrisă, încât ai impresia că tu ești Jack.

Eu sper să câștige Man Booker Prize-ul de anul ăsta.