Mecanica inimii

Editura Nemira, colectia Babel, 2009

Oh, de mult nu am mai citit o carte asa de frumoasa ca asta! Mai exact, de la cartea cu Printesele. Printesele m-au dat gata cu ilustratiile, Mecanica inimii m-a cucerit datorita stilului.

Totul e ca intr-un basm in carte: casa de pe varful dealului, cea mai friguroasa zi din cate s-au pomenit (“pasarile incremenesc in zbor si apoi se prabusesc la pamant” – asa e de frig!), doctorita Madeleine si micutul Jack care se naste cu inima inghetata si pe care-l repara doctorita.

Spun “repara” pentru ca Jack se alege cu un ceas cu cuc montat pe inima. Era singurul mod de a-l salva. Iar din acea zi Jack devine un baiat aparte. Nimeni nu vrea sa-l adopte pentru ca ii sperie ticaitul inimii lui: tic-tac, tic-tac, tic-tac. Iar uneori mai canta si cucul. Normal ca nu-l vrea nimeni! Asa ca ramane cu salvatoarea lui.

E greu sa ai o inima de lemn. Exista reguli pe care trebuie sa le urmezi (“Intai de toate, nu atinge acele. In al doilea rand, stapaneste-ti mania. In al treilea rand, niciodata, nici in vecii vecilor, nu te indragosti. Caci atunci, pentru totdeauna, acul care arata orele la ceasornicul inimii tale iti va strapunge pielea, oasele ti se vor sfarma, iar mecanica inimii se va strica iarasi.”) si esti mereu tinta glumelor celorlalti. Iar daca te mai si indragostesti de aceeasi cantareata de care e si batausul scolii indragostit, ehe, te asteapta vremuri grele.

Dar Jack nu ramane prea mult in orasul copilariei lui. El trebuie sa o gaseasca pe micuta cantareata. Asa ca pe la 14 ani porneste in lume de unul singur. Normal, nu-i va fi usor: va avea parte si de bune si de rele, just like everyone else.

Niciodata n-am mai ras cu asa o pofta ca in fabuloasa noastra cavalcada. Calatorim fara bilet in trenuri de marfa, dormim putin, mancam ce ne pica in mana. Eu, care traiesc cu un ceas in inima, nici nu mai stiu cum trece timpul. Ne-a prins ploaia de atatea ori, incat ma intreb daca nu cumva am intrat la apa. Dar nimic nu ne poate sta in cale. Si ne simtim mai vii ca niciodata.

Am inghitit calupuri mari din carte, exact cum fac cu prajiturile care-mi plac. Nu pot sa le pastrez pentru “mai tarziu”. Trebuie sa le mananc atunci, pe loc. Iar cand se termina, imi pare rau. Foarte rau 🙂

Der Junge im gestreiften Pyjama

Fischer Taschenbuch Verlag, 2009

Nu mi-a placut niciodata germana. In clasele I-IV am facut franceza si engleza si chiar daca uneori imi era greu sa pronunt anumite cuvinte in franceza mi-a placut limba. In generala, dirigintele meu, profesor de matematica, a stat si s-a gandit si a reusit sa-i convinga pe parintii nostri ca mai bine am face noi germana ca limba secundara, ca franceza e asa de usoara incat o putem invata singuri acasa. Mda, omul care nu stia nici o alta limba in afara de romana si care se plangea ca avem prea multe ore de romana si engleza s-a gasit sa isi dea cu parerea cat de usor sau de greu era sa inveti o limba straina. Dar nu am avut ce face: s-a votat sa invatam germana.

M-am chinuit cu limba din generala pana in facultate. Nici vorba sa ma obisnuiesc cu ea! Mi se parea la fel de rece si de urata ca la inceput. Nu mi-am dat silinta ca sa o invat, ca doar eu nu fac ceea ce nu-mi place. Si dupa ce am scapat de ea (masteratul il fac pe engleza), culmea, am inceput sa ma panichez ca o sa uit si putinul pe care l-am invatat. Asa ca m-am abonat la cateva bloguri in germana (astept recomandari!!!) si parca a inceput sa-mi placa limba.

Asa ca atunci cand am vazut la Octavian Der Junge im gestreiften Pyjama am stiut ca trebuie sa citesc cartea. Nu m-am gandit niciodata ca o sa ajung sa citesc si 150 de pagini in germana intr-o zi, ba mai mult, am fost cat se poate de incantata ca am inteles cam 80% din ce am citit. Ideea e ca sunt happy happy happy si m-am si ambitionat sa continui sa citesc in germana.

Cartea mi-a placut mult, mult de tot. Stiam de film, nu-l vazusem, dar ma gandeam ca daca s-a facut atata tam-tam pe seama filmului, sigur trebuie sa fie ceva carte comerciala. Dar dupa primele pagini am renuntat la ideile preconcepute si m-am imprietenit cu Bruno.

Bruno are noua ani cand familia lui trebuie sa se mute din casa cea cu cinci etaje (daca numeri si pivnita si mansarda) din Berlin si sa se stabileasca la Aus-Wisch, intr-o casa urata si doar cu trei etaje. Mai mult, Bruno trebuie sa se desparta de cei trei prieteni ai lui, de bunici, de oras, iar in locul in care locuieste acum nu are nici un prieten, nimeni cu care sa se joace. De-a dreptul tragic pentru un pusti de 9 ani!

Si toate acestea din cauza tatalui, care dupa ce a primit gradul de Kommandant si dupa vizita pe care Furor-ul le-a facut-o acasa, este nevoit sa se mute, si odata cu el toata familia, din ratiuni de serviciu. Toti sunt mandri de cum arata in noua uniforma, iar el este si mai mandru ca poate sa-si serveasca patria, in calitate de comandant al Aus-Wish-ului. Bunica e singura care se revolta si care nu este de acord cu “servirea patriei” in felul acesta:

<<Offenbar interessiert euch Soldaten nur das eine>>, sagte Großmutter und überging die Kinder völlig. <<Dass ihr in euren schönen Uniformen adrett ausseht. Ihr zieht euch fein an und dann erledigt ihr schreckliche, schmutzige Dinge. Ich schäme mich. Aber ich gebe mir die Schuld, Ralf, nicht dir.>>

Defectul pe care multi i l-au reprosat personajului Bruno este naivitatea. Nu stie cu ce se ocupa tatal sau, nu realizeaza ca ei s-au mutat in alta tara, nu are habar ce e cu zidul pe care-l vede de la geamul camerei sale si ce este cu oamenii imbracati la fel si care se afla de cealalta parte a zidului. Pai, are 9 ani, nimeni nu vorbeste in casa despre ce se intampla dupa zid, despre cine sunt acei oameni si ce cauta ei acolo. A dus mereu o viata privilegiata: a avut servitori care sa ii impacheteze hainele, sa-i serveasca mancarea, sa-l ia de la scoala, masa se servea la ore fixe. Mie naivitatea lui mi se pare justificata.

Ramane la fel de naiv si dupa ce il intalneste pe Schmuel. Schmuel e un baiat tot de 9 ani, doar ca el se afla de cealalta parte a zidului. Cei doi baieti ajung sa petreaca dupa-amiezi intregi povestind, pentru ca de jucat nu se puteau juca: ii despartea zidul. Fata de Bruno, care mereu pune intrebari si tot nu poate sa priceapa ce e cu viata de dupa zid, Schmuel pare ca accepta situatia. Nu se revolta, nu se plange. Viata lui s-a schimbat radical, iar el este atat de calm.

Mi-a placut sa petrec trei zile cu Bruno, chiar daca spre final m-am intristat. Dar nici nu avea cum sa fie altcumva o asemenea carte. Naivitatea lui Bruno te mai face sa uiti de ce se intampla de cealalta parte a zidului, dar nu te poate proteja la nesfarsit de ce este dincolo.

.

Bruno überdachte seine Frage, denn diesmal wollte er sie absolut richting formulieren, damit sie nicht als ungezogen un rücksichtslos herauskam. <<Wer sind die vielen Leute draußen?>>, sagte er schließlich.
Vater neigte den Kopf nach links, die Frage schien ihn leicht zu verwirren. <<Soldaten, Bruno>>, sagte er. <<Und Sekretäre. Mitarbeiter. Du hast sie natürlich alle schon gesehen.>>
<<Nein, nicht die>>, sagte Bruno. <<Die Leute, die ich von meinem Fenster aus sehe. Die in den Baracken, in der Ferne. Sie sind alle gleich angezogen.>>
<<Ach, die>>, sagte Vater. Er nickte un lächelte leicht. <<Das… na ja, das sind eigentlich gar keine Menschen, Bruno.>>
Bruno runzelte die Stirn. <<Nein?>>, fragte er und war nicht sicher, was Vater damit meinte.
<<Na ja, jedenfalls nicht in dem Sinn, wie wir den Begriff verstehen>>, fuhr Vater fort. <<Aber über die solltest du dir wirklich keine Sorgen machen. Sie haben nichts mit dir zu tun. Du hast absolut nichts mit ihnen gemein.>>

John Boyne – Der Junge im gestreiften Pyjama