Corectii

Editura Polirom, colectia Biblioteca Polirom, 2004

In ultimul timp nu am mai citit carti “groase” pentru ca ma enerveaza cand nu pot sa ma ocup o carte asa cum trebuie si citesc fragmentat: 5 pagini in metrou, 10 inainte de culcare, 2 intre cursuri etc. Si cu cat taraganez cititul unei carti, cu atat imi place mai putin. Ma gandesc ca in timpul ala as fi putut citi deja alte doua carti, ca as fi cunoscut alte lumi etc. Odata cu vacanta mi-a revenit pofta pentru carti cu multe pagini, pentru povesti elaborate, pentru personaje care vin si pleaca. Iar cum Corectii statea de foarte mult timp necitita si cum multa lume mi-o recomandase, ei bine, am plecat cu ea la mare.

Iar la mare ne-am inteles de minune. Sunt o persoana careia ii este strain conceptul de rabdare, asa ca statul la plaja e unul dintre lucrurile care intra clar in categoria primelor 5 activitatii pe care le urasc. Dar totul devine putin mai suportabil daca citesc. Asa ca desi am inceput povestea asta de familie in tren, tare bine mi-a prins pe plaja. Pentru mine cartile bune au personaje cu care fie ajung sa ma identific, fie imi sunt asa de antipatice incat imi vine sa dau cu cartea de toti peretii pentru ca, deh, as da cu personjele, da’ cum fac asta? Ideea e ca trebuie sa simt ceva cand citesc o carte. Iar la Corectii am simtit cu varf si indesat.

Alfred si Enid. M-au enervat mosii astia la culme! Abia spre sfarsit m-am mai potolit cand am vazut ca noah, nu erau chiar asa rai. Dar Alfred-mana-de-fier si Enid-sa-faci-doar-ce-se-asteapta-de-la-tine mi-au scos peri albi. Pe de-o parte, e tatal semi-tiran, pentru care sotia trebuie sa spele, calce, gateasca, aiba grija de copii, ca doar de aia e femeie, nu?!, iar apoi e mama aia super cicalitoare, fata de care trebuie sa iti ascunzi adevarata viata pentru ca nu corespunde standardelor ei si trebuie sa te prefaci mereu ca esti altcineva – ca ai un job bun, un sot iubitor, ca tu nu ai niciodata nici o problema. Si oricat te-ai preface tot nu e de-ajuns, normal.

Era aceeasi problema pe care Enid o avea cu Chip si chiar cu Gary: copiii ei nu se potriveau. Nu doreau aceleasi lucruri pe care le doreau ea, prietenii ei si copiii tuturor prietenilor ei. Copiii ei doreau lucruri radical, rusinos de diferite.

Chip e copilul mijlociu, ratatul prin definitie: are o aventura cu o studenta de care nici macar nu ii placea in mod deosebit, apoi e dat afara de la universitatea la care preda, ajunge sa imprumute multi bani de la sora lui, scrie pe la ceva ziar obscur, iar in final ajunge in Lituania unde il ajuta pe un tip sa delapideze fonduri. Dintre cei 3 copii, el mi-a placut cel mai putin. M-a lasat absolut indiferenta. De fapt, nu. Uneori mai spuneam “ce idiot!”.

Alta e situatia cu Gary, nu ca dupa el m-as fi dat in vant, dar am urat asa de mult familia lui incat m-am trezit din amorteala pe care am simtit-o citind despre Chip. Gary e cel care se apropie cel mai mult de idealul dorit de mama sa: e casatorit, o duce bine dpdv financiar, are trei copii frumosi si destepti, ce ai vrea mai mult? Eh, cand ai o sotie care iti asculta convorbirile telefonice, care trage cu urechea pe la usi, care reuseste sa mobilizeze doi din cei trei copii impotriva ta si care iti repeta obsesiv ca suferi de depresie, atunci parca nu mai e totul atat de roz. Copiii sunt frumosi si destepti si ai naibii de rasfatati, sotia e draguta cu el doar cand ii face pe plac, in cele din urma nimic nu e “asa cum trebuie” nici la ei.

Nici Denise nu o duce prea bine. Bucatar-sef la un restaurant renumit, ajunge sa fie concediata pentru ca s-a culcat cu sotia sefului. Denise a fost atrasa la inceput cu barbati mult mai in varsta ca ea, ca apoi sa isi dea seama ca ii plac tipele. Dintre cei trei frati, ea mi se pare cea mai OK. Are si ea problemele ei, dar e cu picioarele pe pamant mai mult decat ceilalti.

Nu tin minte sa fi intalnit o familie “normala” in cartea asta. Totul mi s-a parut ca se bazeaza pe iluzii, ca lumea trebuie sa te perceapa intr-un anume fel, in felul “bun”, iar ce se intampla cu adevarat in interiorul familiei, in interiorul fiecarui personaj, nu trebuie sa iasa niciodata la suprafata pentru ca ar strica imaginea “buna” pe care lumea vrea sa o vada la tine. Dar pana atunci nu-mi ramane decat sa citesc alte carti gen Corectii si sa ma revolt si sa strig ca “eu nu vreau asa ceva!!!”.

Abia astept ziua in care oamenii o sa se schimbe si nu o sa mai fie asa de conformisti, in care o sa asculte mai mult de ce vor ei si nu de ce vrea societatea de la ei, in care nu o sa ne mai doara de ce face vecinul, de ce masina are, de ce vila cu n etaje si-a tras. Abia astept ziua in care fiecare o sa-si vada de treaba sa, in ritmul sau, asa cum crede el de cuviinta. Chiar cred ca oamenii o sa fie mai fericiti atunci.

2 thoughts on “Corectii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s