Impreuna

Polirom, 2005

Da, e light. Da, e comerciala. Da, mi-a placut la nebunie! LA NE-BU-NI-E! De ce? Pentru ca asa as vrea sa fie viata. O fictiune posibila.

Totul e atat de clar, dupa 100 de pagini mi-am seama cam ce urmeaza sa se intample si totusi am savurat cartea pana la ultima pagina. A fost ca un film cu happy ending. Sunt total diferiti, ajung sa locuiasca sub acelasi acoperis, nu se suporta, se cearta incontinuu, iar in final… stiti voi, they live happily ever after. M-am bucurat mult pentru ei. Macar in carti sa se mai intample lucruri asa frumoase.

Ei sunt Philibert, un tip care se trage dintr-o familie de aristocrati, manierat, aiurit si timid; Camille o pictorita foarte talentata si costeliva, care se autopedepseste pentru nistre greseli din trecut si lucreaza ca femeie de serviciu in loc sa picteze; Franck, un bucatar afemeiat si pasionat de motociclete si bunica lui, Paulette, o batranica pe la 80 si ceva de ani.

Ma plangeam la un moment dat ca nu mai dadusem peste carti care sa ma faca sa nu le las din mana pana nu le termin. Meplusmyself mi-a recomandat atunci sa citesc Impreuna si a trecut ceva timp pana sa am chef de ea. Eram cam sceptica la inceput deoarece auzisem ca tipa are carti destul de comerciale si cam uitasem ca, de exemplu, mi-au placut foarte mult cartile lui Nick Hornby, Jurnalele lui Bridget Jones si cele cu shopaholica si ca, in definitiv, conteaza starea de spirit pe care mi-o dau cartile, nu cat de comerciale sunt. Iar din punctul asta de vedere – al starii de spirit, eu ii dau un 10* pentru ca tare bine m-a facut sa ma simt. Bine, recunosc, scena din gara, de la final, e tare hollywoodiana, dar prea misto a fost cartea ca sa mai conteze 🙂

Daca vrei sa o cititi, sa nu va asteptati la altceva decat o lectura usoara, cat se poate de frumoasa si la niste personaje ciudate, care dau savoare cartii.

– Da mai incet sau chem politia.
– Foarte bine, cheama politia si nu ne mai fute la cap. Hai! Si-acum cara-te, cand iti zic!

Nici o sansa, Camille tocmai petrecuse cateva ore cu maica-sa. Dar Franck n-avea de unde sa stie chestia asta. Prin urmare, nici o sansa.

Asa ca facu stanga-mprejur, intra in camera lui, isi facu loc prin nebunia de-acolo, deschise fereastra, scoase combina din priza si-i facu vant de la etajul al patrulea. Apoi se intoarse in salon si-i spuse pe un ton calm:
– S-a rezolvat, nu mai e nevoie sa chem politia…
Dupa care, uitandu-se sper fata, adauga:
– Auzi, paparudo… Inchide gura sa nu-ti intre vreo musca.

Ah, am uitat sa spun ca mi-a placut muuult de tot traducerea Iustinei Croitoru. Thumbs up!