Exuvii

Ioanele din mine s-au recunoscut in simonele din carte. Desi ne despart 22 de ani, am avut impresia ca acolo scrie despre copilaria mea. Nu am mai citit pana acum o carte in care eu sa fiu personajul principal. Cred ca fiecare avem o simona in noi, da, asa trebuie sa fie! Cartea nu e minunata… e, pur si simplu, more than words can say.

[am mai scris si aici cateva citate]

I-am spus odata ca ma simt un fel de matrioska, un fel de mama uriasa, o mama-copil, care tine in creierul ei masculin, ca matrioska in burta, o gramada de homunculi, de papusi, de creaturi care nu mai exista, care nu exista inca, din ce in ce mai batrane si intr-un fel din ce in ce mai copilaroase, poate pana la baba marunta, scofalcita care va fi si cea mai neajutorata, mai copil decat toate. Nu cred c-a priceput ceva, pentru ca mi-a spus ingrozit: “Maturizeaza-te! Trebuie sa te maturizezi!” si intelegea prin asta cu totul altceva decat ceilalti si in acelasi timp cu totul altceva decat mine.

Viata mea de copil: intr-o parte paradisul infernal prin care a haladuit gafaind, chicotind si urland Analfabeta, in cealalta parte jungla, padurea obscura a cartilor prin care rataceam incercand o alta dezmeticire.

Totul in jurul nostru era pufosenie – norii si pasarile, bondarii si florile; era licar – boabele de roua, licuricii, stelele; era respiratie – respiratia ierbii, a frunzelor, a pamantului adanc. Totul era mireasma, fructele pe care le sarutam inainte sa la mananc sau pe care le mangaiam de obraz sau de buze erau invelite de o aura inmiresmata, praful mirosea a uscat, rufele de pe sarma aveau un iz batranicios, coaja copacilor si lemnul adiau dulceag-sarat, ploaia aducea cu ea prospetime si noi, adunati dupa ploaie, miroseam ca blana uda de caine, zapada avea parfumul ei de apa si pamant, subsolurile, gurile de canal anuntau imparatia mucegaiului, barele de metal pe care faceam echilibristica miroseau a rugina, a vopsea si a inca ceva dulceag. Poate ghips.

Poate ca toate astea (dar mai ales dusmanul meu personal, fara corp si-atotprezent, Plictiseala) aveau sa ma impinga curand, mai ales cand am simtit ca pierd niste “puteri”, sa ma retrag in compania cartilor fara mari regrete. Unul dintre cuvintele importante ale micului vocabular avea sa-si schimbe sensul. Se impalida cuvantul afara. “Unde te duci?”, erai intrebata. “Afara“, raspundeai si o zbugheai pe usa. Afara era lumea, era viata, era locul tau, era fericirea pe pamant. Nu peste multa vreme te vor bate la cap sa iesi afara, sa iei aer, afara, sa te joci, afara. Nu peste mult timp cuvantul asta nu iti va mai spune nimic.

M-a jefuit! M-a anulat! Tot ce-am gandit e acolo. Si tot ce am simtit. Si tot ce sunt! Nu sunt decat o fantoma! O las deoparte ingrozita. Si fug de ea. Ma fac c-o uit.
Te-ntorci precum un criminal la locul faptei. Citesti ca si cum te-ai uita pe gaura cheii, ca si cum ai asculta la usa. Te linistesti. Caci dincolo doar voci straine, iar ritmul – strain de cel al respiratiei tale.

Cartile cele mai stralucitoare le-am citit inaintea examenelor, tezelor, cand, cu o perversitate bizara, cautam cu totul altceva, amanand sinucigas materiile inutile din care trebuia sa fiu examinata.

Stricam ierarhii, reciteam, cocotam in varf un nou scriitor, necunoscut, cadeau idoli. O infidelitate suspecta, un caracter urat, vesnic indragostita de cate o carte, de cate un scriitor si vesnic parasind, despartindu-ma, uitand, si-apoi intorcandu-ma umila si plina de remuscari.

Am 16 ani. Citesc. Imi plac mai mult cartile decat oamenii. Ele – cele adevarate – nu vor sa te convinga de nimic, nu vor sa aiba “dreptate”. Asculti vocile cartilor. Daca nu se potrivesc cu vocea ta interioara, le-nschizi. Si nimeni nu se supara pe tine.

Mi-era cumplit de frica sa nu imbatranesc, speram ca se va face pentru mine o exceptie de la crunta lege nescrisa, credeam cu toate puterile mele ca lucrurile vor sta altfel cu mine. Ma gandeam ca trebuie sa fac eforturi din vreme ca sa nu ma insface batranetea, desfigurandu-ma. Imi pusesem in cap ca, pana la varsta parintilor mei, sa-mi traiesc viata, complet, sa ajung la capat fortand evolutia si-apoi sa ma evapor, sa termin cu mine. Pana la 40 de ani mi se parea ca am in fata o vesnicie, ca imi ajunge timpul pentru tot ce voi avea de facut, de trait.

O iubeam cumplit de tare, cu o gelozie feroce, asa cum se mai intampla o singura data in viata, in adolescenta, cand il iubesti pe primul baiat, cand nimic nu e sigur, cand nu suporti ideea ca ar mai putea iubi pe altcineva dupa tine, cand stii bine ca, oricum ar fi sa fie, nu o sa ramaneti impreuna. O iubeam pentru ca avea pielea alba cu puf auriu pe ceafa si obrajii rotunzi si apucaturi de pisica, pentru ca-mi placea cum se smiorcaie, cum da apa la soareci, si pentru ca ma-nsotea ca o umbra stralucitoare. […] La 14 ani, la 15, la 16 (si poate totdeauna), viata de unul singur e ceva greu de suportat. Chiar daca ai amici, nevoia de unul singur, ca tine, “prietenul cel mai bun”, e viscerala.

Ma inclin in fata Simonei Popescu ^:)^

The bell jar

Look what can happen in this country, they’d say. A girl lives in some out-of-the-way town for nineteen years, so poor she can’t afford a magazine, and then she gets a scholarship to college and wins a prize here and a prize there and ends up steering New York like her own private car. Only I wasn’t steering anything, not even myself. I just bumped from my hotel to work and to parties and from parties to my hotel and back to work like a numb trolleybus. I guess I should have been excited the way most of the other girls were, but I couldn’t get myself to react. I felt very still and very empty, the way the eye of a tornado must feel, moving dully along in the middle of the surrounding hullabaloo.

Pentru mine asta a fost o carte de atmosfera. Dupa cateva pagini citite, ma gandeam la Breakfast at Tiffany’s si The Great Gatsby: restaurante, petreceri, haine scumpe. Iar apoi, dupa ce am trecut de jumatatea cartii, atmosfera a inceput sa semene cu cea din The virgin suicides: viata in suburbie, vecini curiosi, aceleasi prejudecati si aceleasi zile monotone de vara.

Nu e de mirare ca Esther a cazut intr-o depresie. Dupa ce se intoarce de la New York si primeste vestea ca nu a fost acceptat la o scoala de creatie pe timpul verii, pur si simplu nu stie ce sa faca in timpul pe care-l are la dispozitie. Isi propune sa-si asculte mama si sa invete sa stenografieze, se gandeste sa scrie un roman, dar in cel din urma ajunge sa nu mai poata dormi nopti in sir, sa nu mai poata citi nimic, sa nu se mai spele, sa nu mai aiba grija de ea: “I was still wearing Betsy’s white blouse and dirndl skirt. They drooped a bit now, as I hadn’t washed them in my three weeks at home. The sweaty cotton gave off a sour but friendly smell. I hadn’t washed my hair for three weeks, either. I hadn’t slept for seven nights.[…] The reason I hadn’t washed my clothes or my hair was because it seemed so silly. […] It seemed so silly to wash one day when I would only have to wash again the next. It made me tired just to think of it. I wanted to do everything once and for all and be through with it.” Nu e prea placut sa stai intr-un oras de provincie/suburbie o vara intreaga, asta pot si eu sa confirm. Zilele sunt ingrozitor de lungi si ai vrea cu disperare sa faci ceva sa scapi de rutina. Si atunci dormi mai mult, sau incerci sa citesti carte dupa carte, nu refuzi nici o invitatie la suc/bere, orice sa faci ceva cu timpul ala scarbos de mult pe care-l ai la dispozitie. “Wherever I sat—on the deck of a ship or at a street café in Paris or Bangkok—I would be sitting under the same glass bell jar, stewing in my own sour air. […] To the person in the bell jar, blank and stopped as a dead baby, the world itself is the bad dream.”

In cele din urma, mama ei o duce la un psiholog, care o supune unor electrosocuri. Experienta o traumatizeaza si incearca de cateva ori sa se sinucida. Apoi e internata intr-un sanatoriu unde sta 6 luni.

Mi-a placut Esther pentru ca parea atat de umana, nu un personaj fabricat, care vorbeste ca la carte si care gaseste solutii la toate problemele. Ea isi doreste sa ajunga sa traiasca din scris poezii si cam stramba din nas cand se gandeste ca lumea se asteapta de la ea sa fie o housewife: sa stea acasa, sa gateasca, sa spele, sa aiba grija de copii si sa se asigure ca sotului nu-i lipseste nimic. Bleah! Si mare are inca o problema existentiala: nu intelege de ce barbatilor li se permite sa aiba sex inainte de casatorie, dar fetele trebuie sa se pastreze pana dupa. Cata ipocrizie!

In schimb am fost surprinsa sa aflu ca Sylvia Plath a avut si ea o perioada de depresie prin ’53 si ca a simtit pe pielea ei electrosocurile, ca in carte se regasesc foarte multe amanunte autobiografice. Ar fi trebuit sa asculte piesa Ninei Simone – Ain’t got no, poate ar fi zambit si s-ar fi simtit mai bine 🙂

Kilipirim, ziua I

Nu am vrut sa merg la targ, pe bune ca nu am vrut. Am spus ca o sa ma duc candva pe la sfarsit, cand nu o sa mai fie carti pe care sa le vreau si sa nu regret ca la targul asta nu am bani. Dar fortele universului au complotat impotriva mea si au asezat Sala Dalles intre facultate si statia de metrou, asa ca azi dupa ce am iesit de la ore nu m-am putut abtine si am intrat sa vad ce se intampla pe acolo.

Uhm, nu era prea multa lume, ceea ce a insemnat ca m-am putut misca in voie pe la standuri. Am fost foarte surprinsa sa vad la Nemira o gramada de Julian Barnes-uri la 5 lei. Avand doar 9 lei la mine, mi-am luat Papagalul lui Flaubert si atat. As fi vrut si Trois, dar oricat m-am scotocit prin buzunare nu am mai gasit 1 lei, iar sa fac cheta… neah!!! Poliromul avea, ca de obicei, multi romani si cateva carti din Biblioteca Polirom la 5lei. Am pus ochii pe O limba comuna si Venea din timpul diez. Va rog mult, daca mergeti la targ, lasa-ti si mie cate-un exemplar din cartile astea! Multumesc 😀

La Humanitas era un singur nenea care parea destul de dezorientat. Mi-au stralucit ochii cand am vazut atata Llosa acolo, dar cand am vrut sa vad cat costa, ia etichetele cu preturi de unde nu’s.

– Nu va suparati, dar ce nu ati pus preturi pe carti?
– Pai, nu a fost cine sa le puna.
– Si nu obositi sa va tot intrebe lumea cat costa fiecare carte?
– Ba da, dar ce sa fac?! :))

Eh, macar el mi-a raspuns. Cand am intrebat-o pe tanti de la Nemira cum de a ajuns Barnes-ul la 5 lei, s-a facut ca nu ma aude. Mda, multumesc! >:P

E tare trist sa mergi la un targ de carte si sa nu ai bani 😦 Trebuie sa-mi gasesc un alt sponsor in afara de mama, ca asa nu se mai poate.

Lucrurile frumoase dureaza putin…

… si se intampla rar. Cam o data pe luna. In Lucky 13 de obicei. Nimeni nu ma crede cand spun ca nu as avea cum sa ma satur de intalnirile astea nici daca ar fi in fiecare saptamana. Si ma mir de fluturasii pe care-i simt cand ma duc inspre Schimb de carti, de cat de dragi imi sunt oamenii pe care-i intalnesc acolo, de cum ma bucur cand vad atatea carti pe mese, de cum am mereu energie sa socializez, sa ma agit, sa nu stau locului… Stiu ca am mai spus asta, dar nu ma intereseaza: Schimb de carti e portia mea lunara de fericire.